Adrian G. Romila and România Literară Cultural Magazine: The Statue of Commander: „A remarkable cluster of human types”

Lumea uitată a comandorului

Proza lui Varujan Vosganian e traversată de o lungă discuție cu istoria, uneori ca simplă reflexie a unui anume decor, alteori ca glosă etică. Desigur, Cartea șoaptelor (2009) era vârful acestui tip de proiecție narativă: romanul tragediei unui popor de-a lungul mai multor secole, o tragedie care trăgea după sine, inevitabil, alte și alte drame colaterale. Ar urma (într-o ordine a invarianților, nu a cronologiei) Copiii războiului (2016), roman al devenirii unui personaj individual, exponent perfect al timpurilor sale, la fel de ambiguu moral precum epoca prin care a trecut România în toată ultima jumătate de secol XX. În sfârșit, Jocul celor o sută de frunze… (2013), volum cu 6 povestiri, lăsa mai jos garda confuntării cu istoria în favoarea unor teme existențiale perene, tratate cumva atemporal. Avem mai peste tot, în proza lui Vosganian, o frază încărcată poetic, o dizpoziție lirică voit antiminimalistă, care expune pe cât de ”frumos”, pe-atât de melancolic destine frânte de războaie și dictaturi (holocaustul armenesc, nebunia nazistă, teroarea comunistă, supliciul exilulului, nefericirile marginalizării). E inerția probabilă a poetului de odinioară, definitiv convertit la proză.

Statuia comandorului (2018), volum cu 4 nuvele foarte diferite ca peisaj și tipologie, se-ntoarce la proza scurtă, deși are din start un statut straniu. Textele au fost scrise la sfârșitul anilor 1980, în plină dictatură ceaușistă, ca ”literatură de sertar” (autorul însuși o mărturisește), adică fără șanse de a trece de cenzură. Problematica volumului, e-adevărat, nu e una care să fi plăcut regimului comunist, dimpotrivă. Sub auspiciile securizante ale spațiului privat, singurul în care mai puteai spune atunci ce gândeai, autorul punea acut problema raporturilor dintre om și o istorie potrivnică. Uitându-mă la volumele pomenite mai sus, aș zice că o face din nou, dacă n-ar fi retroactiv, căci problema se pune în termenii socio-politici din momentul scrierii. Ceea ce e remarcabil la aceste texte ”de sertar” despre ”rebelii fără șansă” (iarăși, mărturisirea e a autorului) e cuprinderea umană. Nuvelele deschid o foarte diversă gamă de situări în istorie, toate oblice, dramatice, exact așa cum erau destinele tuturor în ultimii ani ai comunismului autohton. Într-o clasificare puțin șablonardă, avem țărani, muncitori, intelectuali și artiști, împărțind cu toții ”binefacerile” unei lumi cenușii, fără orizont. În nuvela eponimă, un vânzător la un magazin de instalații sanitare se împrietenește cu un straniu colecționar de statui urbane, care sfârșește zdrobit nu de statuia misterioasă a unui comandor, vagabondând prin oraș, ci de cea a lui Stalin. În Cercul de aramă, muncitorii de la un combinat siderurgic își descarcă tensiunile într-un fel de fight-club improvizat printre munții de reziduuri metalurgice și-și prețuiesc viața promiscuă prin împărțeala laptelui care trebuie să-i protejeze de mediul toxic. În Surâsul Jocondei (cea mai reușită bucată a volumului) țăranii dintr-un sat sărac se luptă să treacă peste iarnă și să evite cotele impuse de stat, care le răpesc mijloacele elementare de supraviețuire. În Cercurile lui Arhimede avem un tânăr matematician ratat care-l caută pe Dumnezeu prin teoreme încâlcite și alunecă pierdut printre prieteni, iubite și lecturi.

Deși cu o scenografie diferită, nuvelele subîntind aceeași atmosferă apăsătoare, înecăcioasă, lipsită de speranță și refuzată de metafizică. Oamenii se refugiază în alcool, exersează sinuciderea, petrec dezabuzat, fac dragoste spontan, au când accese violente, când melancolice, citesc minciunile din ziare și le colportează, încearcă și cel mai adesea ratează în toate cu vocație. Tabloul e peste tot derizoriu, organele politice și polițienești sunt omniprezente, la fel ca frica și suspiciunea. Nu există decât evadări la limita moralității. ”Disperarea asta”, spune un personaj, ”e așa, ca o apă care se tot adună. Simți nevoia să faci ceva care să te elibereze, să te liniștească. Ceva… Să omori, de pildă…”

Specifice prin duritatea inciziei mai degrabă unui timp al libertății de expresie decât unuia dominat de cenzură, cele 4 nuvele se referă la o lume ușor inactuală, în concertul prozei minimaliste și comportamentiste de ultimă oră. Fluxul narativ conservă și el tinerețea producerii. Avem de-a face cu un realism vâscos old school, cu inserții parabolice pe alocuri oțioase și trimiteri culturale care pot părea desuete. Dacă azi un background epic prea filozofic ține de paradigme estetice revolute, atunci deschiderile de acest tip pot fi legate de momentul când au fost scrise prozele și de decizia autorului de a nu le schimba, în esență. Ele reflectă, deci, atât un timp al scrierii, cât și unul al subiectelor dizidente. Construite corect, fără spectaculozități gratuite, sunt de citit din ambele puncte de vedere. Ne confruntăm în ele cu lumea uitată a comandorului, o statuie care a dispărut pe nesimțite de pe soclu.

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>