Adrian Lesenciuc și Revista Libris despre „Ei spun…” : „O nouă Carte a șoaptelor”

O altă Carte a șoaptelor

Adrian Lesenciuc

 

Poate doar vârstele scrierii (și ale lecturii) mai separă azi scriitorii în poeți și prozatori. Și poate că, în separarea acestor ape ale creației, Camil Petrescu a fost prea categoric. Cert e că frecvent calitatea de mare prozator e dublată de cea de poet remarcabil, iar cazul Varujan Vosganian este ilustrativ. Proza și poezia lui se separă în raport cu filoanele generaționiste. Dacă proza ultimilor ani – începând cu excepționala Carte a șoaptelor – e a unui continuum spațio-temporal direct atacabilă în lectura cotidiană, poezia are patină.

Un lustru decorativ mai degrabă asociat modernismului târziu al anilor ’70 decât textualismului optzecist – într-un excelent comentariu publicat în Tribuna, Ion Cristofor semnala același lucru „Lirica sa se situează mai aproape de textul Scripturilor decât de lirica textualiștilor optzeciști. Poet de o echilibrată modernitate, profund actual, Varujan Vosganian pare, prin această carte, mai apropiat de Homer decât de Mircea Cărtărescu” – face ca obiectul poetic să fie privit astfel. În esență, viziunea scriitoricească este aceeași: opera, fie în proză sau versuri, nu trebuie să se supună modelor, reperelor estetice (promovate ideologic) ale unor generații sau curente. Din păcate, gustul publicului de la noi este astfel educat încât să caute mai întâi actualitatea și apoi autenticitatea, profunzimea, frumosul.

Varujan Vosganian scrie o poezie frumoasă și nesupusă corodării. De aceea am trimis la patină în înțelesul de lustru decorativ cu scopul protejării de coroziune. Ei spun că mă cheamă Varujan e exemplul la îndemână pentru ilustrarea acestei poezii atemporale, culte, cu rădăcini mitologice, livrești. O poezie a raporturilor asumate cu lumea, care îndeplinește și funcția de inserare a biografismului – supraexpus, în estetica decadistă – în atemporalul mitic. Numele însuși, nu doar numirea, se depersonalizează spre a se repersonaliza pe un alt palier:

 

ei pun că mă cheamă Varujan/ dar dacă-i așa, e spre folosul lor/ numele meu le aparține, nu mie// ceva din mine e mai vechi decât cartea/ cu coperți de argint/ decât cristelnița de argint, decât pasărea/ cu glonț de argint/ din care picură untdelemnul/ ceva din mine e mai vechi decât orice bucată de-argint/ e, mai degrabă, o bucurie a argintului/ o limpezime a apei// ei spun că mă cheamă Varujan/ și, totuși, care e numele meu/ când nu mă cheamă nimeni? (Numele meu, p.10).

 

Varujan Vosganian întrezărește în puterea numirii contextualizarea spațio-temporală (care este nesatisfăcătoare în raport cu acel hic et nunc al biografismului optzecist) și, implicit, deschiderea spre alte paliere ca efect de sens real în mintea celorlalți (asupra căruia operează spre a influența un anumit comportament comunicațional). De la simplul sens categorial pe care îl poartă numele, poemul operând asupra autorului, la inițiativa sa și într-un proces autopoietic generat de autor, conduce sugestiv (cum poate face altfel poezia?) spre ceea ce Willy Van Langendonck[1]numea sensul emotiv (emotive meaning) al numelui, vizând trăsătura presupusă, aici și asumată. Doar că teoriile privitoare la stilistica numirii fac trimitere în principal la numele propriu, iar literatura consfințește atributul, trăsătura, prin transformarea numelor proprii în nume comune. Excepția ar fi, în cazul literaturii noastre, prenumele Nichita, cu capital emotiv mai ridicat decât numele propriu și, de ce nu, Varujan. Dar această ipostază a alocării de sens prin alunecarea pe alt palier al contextualizării prin numire se face în dublu sens: pe de o parte, ca distincție în raport cu întregul, în secțiune temporală, adică în sincronie, pe de alta în raport cu filonul, în raportul diacronic la toți cei purtând același nume de familie, Vosganian, pe care-i regăsim fie în Cartea șoaptelor, fie în Ei spun despre mine că mă cheamă Varujan. În alți termeni, și acest volum este unul gravitând în jurul consistentei tematici a memoriei, prin intermediul căreia construiește, dincolo de timp (nu numai stilistic) ancorele unei poezii pe care o leagă strâns de tărmul literaturii române. Dar pentru aceasta e necesară redefinirea, reașezarea, renașterea: „încerc să ies din marginile trupului/ ca și cum nașterea ar putea fi/ o alegere proprie” (Ca și cum, p.16).

Volumul se articulează tematic în raport cu cele două nuclee dense: memoria și identitatea. Memoria alimentează identitatea, dar nu poate rupe individul de filon, de familie, de întreg. Iar identitatea prin nume, în dubla raportare lingvistică (atât diacronic, cât și sincronic) devine ilustrativă în arhicunoscutul caz Pessoa, cu armata sa de heteronimi:

 

eu sunt ispita ispitelor mele/ raiul inocenților e același pentru toți inocenții/ în schimb demonii mei sunt numai ai mei// poporul meu poartă. Înloc de chipuri, oglinzi/ un labirint de oglinzi în care eu sunt peste tot/ și toutul se năpustește asupră-mi// am nevoie cu lăcomie de fantasmele acelea/ care mă privesc ca pe o fantasmă a lor/ de care pot oricând să se descotorosească// și-așa s-a-ntâmplat că în ultima zi de toamnă/ a anului o mie nouă sute treizeci și cinci/ Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Alvaro de Campos/ l-au omorât pe Fernando Pessoa// cei trei ucigași n-au fost descoperiți niciodată/ a fost o crimă perfectă (O poveste lusitană spusă de un olandez, p.27).

 

Pe măsură ce pătrunzi mai adânc în dedesubturile volumului de versuri, cartea se relevă a fi un adevărat curs de lingvistică, în care locul limbii, bază a culturii și, deopotrivă, formă a ei (spre a aduce în discuție teoria coșeriană), este luat de poezie, formă a culturii și, în egală măsură, bază a ei. Căci dacă „muzica nu poate vorbi despre muzică, nici sculptura despre sculptură”, afirmă Eugeniu Coșeriu, cu siguranță poezia poate vorbi despre sine, poate da seama despre toate întemeierile. Iată această afirmație în limbajul poeziei (al poeziei lui Varujan Vosganian): „povestea cercului e chiar cercul însuși” (Povestea cercului, p.53). În raport cu poezia se poate vorbi despre memorie și despre arhitectura lumii astfel constituite: „am trăit poveștile inventate de alții” (Așteptarea, p.38), într-o continuă pliere, într-o relativă, limitată temporal întâmplare a ființei, parte a unei ființe culturale mai ample, mai profunde, dar mai greoaie, cum tot în raport cu poezia se poate proiecta desprinderea, poate fi clamată identitatea:

 

morții mei au suferit istoria în loc s-o trăiască/ luna e plinăde răni și răsare în altă parte mereu/ și mereu mă surprinde foșnetulcărților/ și botul fiarelor răscolind în frunzișul uscat/ în oglinda asta s-a privit tatăl meu/ îi caut cutele feței pe luciul de sticlă/ dar vârful degetelor e orb chiar și-atunci/ când în jur e-ntuneric// lumea se îndepărtează din locul în care/ într-o bună zi m-am născut/ fețele strămoșilor dogoresc și nu vreau să las/ focul care arde între noi să se stingă/ între mare și țărm solzii mei se preschimbă în pene// varujan vosganian, un altfel de crosopterigian (Logica intervalului, p.146).

 

Identitatea nu e, așadar, a ființei identificate temporal. Ea e doar a ființei care trăiește în timp, împreună cu timpul. Care nu are timp, altfel spus. Care se apropie, prin ancore, mai degrabă de Homer decât de Mircea Cărtărescu. În aceste condiții, ale unei identități diacronice (ce poate fi Cartea șoaptelor dacă nu tocmai o asemenea formă de afirmare a identității diacronice, a identității filonului, neamului, culturii!), contextul lingvistic trebuie redefinit. Iar această redefinire, recontextualizare a ființei și ființei limbii (purtătoare a numelui) se produce prin excelenta Artă a sinuciderii (pp.22-23):

 

cine știe cum a fost mai-nainte…// pe urmă, însă, ne-am bucurat, ca și cum/ ne-am izbăvit de o mare corvoadă/ de ce să facem un turn al limbilor vorbitoare/ mai bine un foc înalt până-n cer/ unde să trosnească, precum vreascuri uscate,/ limbile moarte// oricum, a zis careva, într-o zi/ o să fim morți cu toții.

 

Rareori, în acest context al redefinirii, Varujan Vosganian cel ieșit din prezentul continuu, se acoperă de temeri. Această vibrare dă un farmec aparte poeziei sale, o umple de nostalgia ființei desprinse de trunchiul împlinirilor culturale, prin neam, în tărăgănată coborâre spre covorul de frunze al toamnei cu lumina piezișă, pierdută prin cețuri: „îmi place, mai ales, ceața care se lasă/ ca o respirare a celeilalte lumi” (Pastel, p.108) sau „E sâmbăta Învierii. Morții/ aprind lumânări pentru vii” (Sărbătoarea Învierii, p.130).

Ei spun că mă cheamă Varujan păstrează intact fiorul șoptirii. Cel din Cartea șoaptelor. 



[1]Willy Van Langendonck. (2007). Theory and Typologyy of Proper Names. Berlin: Walter de Gruyter. pp.83-84.

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>