Andrea H. Hedeș and „Neuma” literary magazine: „Ei spun…” and the semicircle of Rembrandt

Autoportret cu două cercuri

Varujan Vosganian este unul din puținii scriitori români care au public. Un public autohton dar și un public internațional, prin urmare, vast și complex. Există întotdeauna un orizont de așteptare atunci când vine vorba de cărțile sale iar lirica sa nu face excepție.

Ei spun că mă cheamă Varujaneste cel mai recent volum de poezie al său, apărut la Editura Art, în colecția Malul albastru, în 2019. Ilustrațiile Mihaelei Șchiopu intră în dialog cu poemele permițând irizate descifrări.

Dacă sculptorul vede Ideea în blocul de marmură și folosește ciocanul și dalta pentru a o scoate la iveală, dacă pictorul o traduce în imagini zămislite cu penelul și culoarea – iar imaginea, așa cum știm, face cât o mie de cuvinte, compozitorul/muzicianul încarnează Ideea în sunete, aduse la viață prin nenumăratele instrumente muzicale, poetul își construiește opera din cuvânt, care e sunet încărcat cu semnificație, semn și simbol în același timp, pe care trebuie să îl decupeze din limbajul cotidian pentru a-l investi cu lirism, pentru a avea textură, culoare, chiar viață, care devine imagine odată așternut pe hârtie și sunte, odată citit cu voce tare dar care se impregnează în conștiință, în suflet, citit în gând. Punctul comun al artistului, indiferent de forma de expresie, este exprimarea Ideii, a Frumosului, a ceea ce este mereu dincolo de mode, de timp, perenitatea valorii. Astfel, fire nevăzute, leagă aceste creații, fără a ține cont de epoci sau forme de manifestare.

În volumul său Varujan Vosganian redă cu măiestrie volumul, perspectiva imaginilor pe care amintirea le recheamă în prim plan, adâncimea figurii prin folosirea contrastelor lumină-întuneric: un pumn de piper mai scump ca argintul/ o salbă când șarpele cu pene albe/ iese din valuriși mai departee noapte și plutim peste acoperișuri/ vine prima zăpadă și nu înțeleg/ cum de cerul întunecat lasă să cadă/ o ninsoare așa luminoasă, fie, atunci când spațiul poemului o cere, prin folosirea gradată a umbrelor și a luminii: deodată cu mine universul stă nemișcat// cele ce-au fost înainte sunt umbrele/ soarelui ce răsare/ cele ce vor urma sunt umbrele soarelui/ la apus sau deasupra cerul are culoarea cenușii/ din prăpăstii urcă năluci/ de o gălbuie mireasmă. Poetul aduce clar-obscurul în spațiul poeziei.

Ce anume aduce poetul în fața ochilor cititorului, dar, mai cu seamă, în mintea și în inima acestuia? O înlănțuire de poeme, precum cursul firesc al anotimpurilor, reliefează chipuri: chipul unui Varujan copil, al unui Varujan adolescent, un Varujan îndrăgostit, sau speriat, obosit sau sărac, un Varujan meditativ sau un Varujan în floarea vârstei, dubitativ ori presimțind apropierea iernii. Iată, același nume dar câte chipuri diferite! Nu o serie de portrete ni se înfățișează aici ci munca de introspecție, rezultatul sondării unor profunzimi ce coboară dincolo de eul poetic, înscriindu-l într-o constelație familială, mai apoi într-un arbore, genealogic și, în cele din urmă, arhetipal. Nu sunt simple fotografii care captează momentul ci autoportrete încărcate de simbol, lucrate pe hârtie de calc și care, suprapuse alcătuiesc o imagine în 3D, un portret complex: m-am uitat în oglindă, un chip/ cu care nu mă obișnuisem/ și care semăna tot mai mult/ cu al tatălui meu, mă privea; a fi liber e una dintre amintirile mele/ o, dar iată-mă la treizeci de ani,/ cu părul negru și barba-n inele,/ portretul artistului în tinerețe;eram un copil pe care bunicul/ îl ținea strâns de mână/ nimic nu e mai înțesat de amintiri decât începutul/ și căpitanul Ahab a fost odată copil și Isussunt omul vitruvian porporția perfectă/ distanța de la creștet la tălpi e egală/ cu cea dintre victimă și călău

Un fir nevăzut apropie lirica din Ei spun că mă cheamă Varujande autoportretele unuia din vechii maeștrii, Rembrandt. Aceleași căutări și încercări de răspunsuri, o siguranță de sine dar și o fragilitate timid ascunsă, privirea care urmărește interlocutorul de-a lungul trasnformării în timp, din tânărul plin de speranțe în adultul care întrevede ceva din capătul drumului. Cu rol de amortizor armonic, asigurând înălțimea poeziei și atenunând amplitudinea vibrațiilor unei lumi care pare să-și fi pierdut Steaua Polară sunt înțelesurile capodoperei lui Rembrandt Portretul unui tânăr cu lanț de aur. Un lanț de aur, metaforic în poezie, împodobește artistul, strălucirea acestuia este un semn al recunoașterii publice a valorii, dar, nepercepută de către ceilalți, greutatea acestuia redă și cealaltă semnificație, dincolo de aceea de premiu sau podoabă, aceea de legătură simbolică între subiect și un patron, de un superior, de un înaintemergător, în cazul poeziei lui Varujan Vosganian, de înaintași. Greutatea, nepercepută de celălalt, este aceea a conștiinței depline de a fi o verigă într-un lung lanț, de aur, și de îndatorirea de a păstra continuitatea și strălucirea clipei prezente și viitoare, de a nu rupe ori slăbi această legătură. Un rol acceptat și asumat. E o metaforă ce modelează structura volumului cu forța unui ADN liric: poporul meu poartă, în loc de chipuri, oglinzi/ un labirint de oglinzi în care eu sunt peste tot/ și totul se năpustește asupră-mi.

Acest chip ce se formează din poemele volumului poartă pentru ceilalți, un nume, dar în viața și în limbajul cotidian, ieșit din starea de grație, de sărbătoare, acesta e redus la un tag, la o etichetă. DarNomen este omen iar la omul profund, care există, nu se ascunde în spatele unui nume, se poate ajunge prin gracila cale a poeziei.

Gracilă și rafinată, arhitectura volumului se realizează din strălucirea de aur patinat a sacrului și suspinul elegiac, din perle rostogolite din Cântarea Cântărilor și cuibărite în carnea volumului. O lirică a profunzimilor și complexității topite într-un elixir de o limpezime de apă de izvor, ce poate induce sentimentul că simplitatea este obținută cu ușurință. Din nou, un autoportret al lui Rembrandt, prin corespondențe ce transced timpul și forma de exprimare artistică, reverberează înțelesuri ce se răsfrâng asupra poeziei. Autoportret cu două cercuri, reamintește legenda conform căreia, pentru a-și dovedi măiestria, Giotto a făcut imposibilul posibil: a desenat, cu mâna liberă, un cerc. Ce poate fi mai simplude atât? Rembrandt o reinterpretează, într-o notă modernă și personală, desenând jumătățile unui cerc și deschizând drumul interpretărilor posibile. Ca un astfel de cerc este poezia lui Varujan Vosganian din acest volum.

NEUMA 5 6 2020 AHH despre Varujan

 

 

 

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>