Bookhub și Silion Bogdan – Matematica „existențială” a lui Varujan Vosganian

Varujan Vosganian ne-a obișnuit deja cu mici bijuterii literare, sofisticate și frumoase, complexe din punct de vedere stilistic și excelent construite narativ. Cel mai recent roman al său confirmă impresiile lăsate de Statuia comandorului, de Jocul celor o mie de frunze, de Copiii războiului și, mai ales, de capodopera Cartea șoaptelor – pe care îndrăznim să o considerăm una dintre cele mai bune cărți ale literaturii române post-comuniste –  ne confirmă deci că suntem în prezența unui povestitor remarcabil.

Ca și în celelalte romane, scriitorul de origine armeană glisează pe suprafața realității, suprapunându-i un strat fin de fantezie. De data aceasta însă, parcă realitatea este mai interiorizată, iar fantezia se supune totuși gândirii. Memoria, tema centrală a romanelor de până acum, se transformă în conștiință de sine și este pusă în opoziție cu lumea-memorie a computerului. Pe de o parte, există realitatea complexă, plină de nuanțe, a lumii noastre, căreia i se aplică principiul incompletitudinii al lui Kurt Gödel. De cealaltă parte, memoria binară a computerului procesează realitatea și o transformă, prin algoritmi și pixeli, într-o realitate alternativă. Cele două lumi se întrepătrund, iar din raportul lor se naște narațiunea; care, așa cum vom vedea, nu este doar o simplă poveste despre omul locuitor al intervalului dintre realitatea computerului și cea umană. Contrapunctul apare în modul în care se dislocă cele două realități, în spațiul matematic gödelian. Romanul este, în același timp, un eseu pe marginea consecințelor filosofice ale teoriei incompletitudinii sistemelor formale, despre personalitatea logicianului Kurt Godel, dar și o pledoarie pentru frumusețea complexității lumii, pentru cunoaștere, și, de asemenea, un excelent exercițiu de stil.

Multe lumi sunt în noul roman al lui Varujan Vosganian. Aproape oricine se regăsește într-una dintre acestea: îndrăgostitul, nefericitul, mizantropul, geniul, nihilistul, credinciosul, matematicianul, politicianul, naționalistul, it-istul. Suntem conștienți că toate acestea sunt măștile auctoriale ale cunoscutului scriitor armean. Dar lumile din cartea Patimile lui Gödel sunt mai mult decât simple toposuri; sunt cercuri matematice, ce se cuprind unele pe altele, adunate toate într-un centru, de unde începe scriitura și unde se sfârșește scenariul. Fie deci un moment t0 de unde începe romanul: privirea aruncată peste pervazul geamului unui mic apartament, unde o pasăre zace moartă, deasupra unui oraș nepăsător. Totul se închide în privirea aceasta, se închide asemenea unui cerc care cuprinde toate lumile posibile. Momentul t1 este același, doar că pentru cititor pare că e altul. Între cele două momente se constituie semnificația, adică lumea; exact ca în povestirea lui F. Scott Fitzgerald, Curiosul caz al lui Benjamin Button, de unde scriitorul român extrage unul dintre moto-urile deschizătoare de sens ale romanului analizat.

Revenim deci: Scott Fitzgerald amintește de un moment t, în care Benjamin Button se întâlnește cu Daisy, ca punct central al conjuncțiilor dintre două realități, cea în care Benjamin s-a născut bătrân și cea în care s-ar fi putut naște prunc. În romanul lui Varujan Vosganian, semnificația romanului se construiește tot într-un singur punct, unde se întâlnesc, deopotrivă, narațiunea și teorema lui Gödel, și anume punctul de unde contemplarea, înțeleasă, deopotrivă, ca moment al introspecțiunii și ca privire „aruncată înspre lume”, devine, în același timp, o cuprindere din interior a cercurilor romanului și o privire din afară a ochiului atotvăzător al scriitorului-demiurg. Intrarea în cerc corespunde cu jocul semnificației, ale cărui reguli le impune autorului, pornind de la o temă simplă: aceea a lumilor în sine, perfect consistente, ale computerului și omului, lumi ce, inevitabil, se întrepătrund în aceeași măsură în care se exclud reciproc. Ambele realități, cyberspațiul computerului și lumea oamenilor au ca limită teorema incompletitudinii:

„Cyberspațiul e mai mare decât orice spațiu care poate fi imaginat vreodată, e un infinit mai mare decât orice infinit (…) În același timp, cyberspațiul este cât se poate de mic. Toate constelațiile încap în ecranul computerului meu ca într-o omotetie terestră (…) Mă simt atotputernic, sunt magicianul acestei lumi, sunt temnicerul ei, sunt cel care eliberează duhurile, destupând sticla pământie. Aș putea fi  Dumnezeul ei, îmi spuneam, dacă nu mă împiedica principiul incompletitudinii al lui Gödel” (p. 111)

În oglindă, realitatea este și ea supusă sciziunii dintre memoria trecutului, reprezentată de computer și cea a prezentului, pe care o trăiește extatic, Cip, personajul principal al romanului. Există și un paznic al celor două lumi istorice: nea Arvinte, un fel de Charon, intermediar, păstrător și păzitor al celor două tărâmuri. Tânărul matematician mizantrop, Cip, care în adolescență a fost membru al echipei de olimpici naționali la matematică, specialist în analiză și în axiomatică matematică, se regăsește prins între cele două lumi. În acest joc dintre fantezie și realitate se joacă mize foarte mari. Adevărata miză este însăși existența personajului, confruntat cu dilema de a deveni demiurgul unei realități virtuale, la propriu, riscând astfel ca realul să devină doar o fantezie, sau de a accepta iluzia unei lumi „reale”, fără posibilitatea însă de a fi cu adevărat fericit. Desigur, există o alegere, dar în modesta noastră analiză nu contează neapărat care este ea, ci doar că există un punct unde converg toate sensurile narațiunii. Pentru că în alegerea pe care o face, personajul, și odată cu el cititorul și, bineînțeles și scriitorul, ies din cerc.

Această ieșire corespunde adevăratei  semnificații a romanului. Poate că acum este  momentul să spunem că romanul nu este un simplu exercițiu de scriere, o narațiune mai mult sau mai puțin complexă; Patimile lui Gödel este o problemă de logică matematică. Și de aici vine practic surpriza și frumusețea acestui roman: în limitele unei narațiuni interesante, se insinuează o problemă de cunoaștere. Romanul devine astfel o încercare soteriologică de a transgresa realitatea prin intermediul teoriei incompletitudinii a matematicianului Kurt Gödel, în detrimentul, poate, al unei cursivități narative. Pare că scriitorul, în numele cunoașterii salvatoare, renunță la unele motive – a dublului, a supra-senzorialității personajului, a iluziei lumii, pentru a demonstra ceva. Ca să înțelegem contrapunctul introdus de scriitor în infrastructura narațiunii, este necesară o prezentare, pe scurt, a teoremei lui Gödel, adevăratul motiv al scrierii acestei cărți. Matematicianul austriac a demonstrat, pornind de la axiomatica lui David Hilbert, că matematica este incompletă și inconsistentă, ceea ce înseamnă că și întreaga realitate este în același fel. Lumea noastră, ce poate fi formalizată logic și matematic, nu își este sieși suficientă. Nu putem ieși din cerc, pentru că ne aflăm în interiorul sistemului. A încerca logic să facem acest lucru, ne-ar aduce în plină contradicție. Varujan Vosganian aplică acest principiu matematic al incompletitudinii sistemelor formale, „existenței” însăși.

Matematică „existențială”- iată definiția sumară a romanului scriitorului armean. Acesta inventează astfel o nouă disciplină, constituită din axiome și butade contrase din teorema lui Gödel. „Matematica existențială” transcrie în termeni filosofici axiomele de la care pornește Gödel. În cea mai importantă dintre acestea, omul își recunoaște limitele: nu se poate cunoaște, în niciun moment al existenței, pe sine însuși în mod complet. Nu există deci cunoaștere de sine.  Pentru a te cunoaște, ar trebui să te situezi la nivelul unei supraconștiințe care să te privească, să-ți evalueze comportamentul. Dar asta înseamnă deja să nu mai fii tu însuți. De aici ideea că omul nu-și este suficient sieși și necesitatea existenței lui Dumnezeu. Din perspectiva lui Dumnezeu – care o fi aceea? – putem să ieșim din cercul strâmt al inconsistenței existenței noastre. Varujan Vosganian face saltul necesar pentru ca romanul său să nu eșueze într-o problemă de logică matematică: transformă limbajul matematic și filosofic în literatură și reușește ceea ce nu a putut să facă Gödel – să iasă din cerc, să rezolve paradoxul mincinosului. În privirea întoarsă către sine, care este, în același timp și o privire aruncată-către-lume, se află rezolvarea teoremei:

„Pasărea murise pe pervazul ferestrei pentru că mă gândisem la ea mai mult decât ar fi trebuit. Dedesubt, orașul se întinde de-a valma, ca un morman vânturat. Deasupra cerul e cenușiu, greu, cu orizonturi încovoiate, precum un zeu umilit de toate rugăciunile care-i vin pe pământ.” (p. 7).

Cercul se închide, se iese din el și, totodată, din incompletitudine. Omul se întoarce către sine, întregit:

„Nu mai am întrebări, nu mai am ce să explic, sinele meu s-a întregit. Ceea ce am de admirat acum este priveliștea lăuntrică pe care ochii închiși o văd, colțurile rotunjite ale întunericului pe care brațele le pot mângâia, mirosul răcoros de apă curată pe care nările îl simt, tăcerea ca o țesătură de păianjen (…) Lumea lăuntrică este cea mai fascinantă cu putință. Ea nu se dezvăluie oricui, ci numai celor care nu au angoase și melancolii, cărora, când se strecoară prin ea, nicio cută a tunicii nu le rămâne prinsă în chepengul dintre cele două lumi” (p. 392)

Romanul este, deci, o încercare de ieșire din lumea strâmtă a principiului incompletitudinii, dar este, în același timp, și o străduință de a-l salva pe Gödel. A accepta principiul înseamnă a face ca lumea să eșueze, să aibă nevoie să fie salvată. Acesta este sensul axiomei: „Nicio entitate definită într-un spațiu ca n dimensiuni nu poate să moară într-un spațiu cu n-1 dimensiuni”. În această axiomă a „matematicii existențiale” stă cheia ieșirii din cercul incompletitudinii și a contradicției. În interiorul unui sistem ne putem permite orice demonstrație, suntem proprii stăpâni sau măcar avem iluzia că suntem. Dar ca să poată fi complet, sistemul lumii noastre are nevoie de ceva ce vine din afara lui ca să îl facă să devină complet (să îl demonstreze, adică să îl valideze). Lumea noastră este validată de Învierea lui Iisus: aceasta este axioma axiomelor și în același timp mărturisirea de credință a logicianului austriac. Omul poate să-și transforme moartea în izbăvire și să iasă din cercul absurd al „aceluiași”. Identitatea de sine este depășită prin kenoză, o  „moarte” ce vine dintr-un alt registru, unde mântuirea este posibilă. Lumea, și în ea, omul, nu-și sunt lor înșile suficienți.

Aceasta este rezolvarea lui Gödel. Scriitorul Varujan Vosganian propune însă o altă soteriologie. Se acceptă premisa de bază a teoremei logicianului austriac, dar drumul parcurs este cel opus: nu dinspre o transcendență ce transfigurează imanența are loc mântuirea, ci dinspre lumea însăși care se mântuiește prin sine. Personajul (alter-ego al scriitorului?) alege imanența în locul transcendenței și, din interiorul sistemului, reușește să găsească soluția ieșirii din cerc:

„Nu e deloc greu să fii un Dumnezeu care creează lumea ca pe un joc de marocco sau de mărgele de sticlă, în care simțul umorului și al tragediei se amestecă, dar tu, Dumnezeu, ai imunitate și față de tragedie, și față de comedie. Greu nu e să fii Dumnezeu, ci să fii într-atât Dumnezeu, încât să te creezi chiar și pe tine însuți. Ceea ce ar suna chiar ca o axiomă: Principiul lui Gödel este infirmat când Dumnezeu se poate crea pe sine (…) Eu scriu cartea despre o lume care poate fi deplină, căci, cum spuneam, nu are nevoie de nimic în plus, veșnicia se naște dintr-un Dumnezeu care moare.” (pp. 342-343).

În cyberspațiu, omul poate deveni un Dumnezeu care creează lumea, creându-se în același timp pe sine. Este exact opusul soluției intuite de Gödel. Nu într-o altă lume se găsește caducitatea teoremei incompletitudinii, ci în profunzimea lumii lăuntrice, în noi înșine:

„Iată așadar că în lumea lăuntrică, a privirii și a vocii interioare, apriorismele lumii reale nu se aplică. Este un tărâm al spațiului multidimensional. Lumea din jur nu este întreagă pentru că îi lipsește dimensiunea interiorității”. (p. 373).

Doar într-o lume cu mai multe dimensiuni, principiul incompletitudinii este depășit. Eliberarea, adevărata evadare, este o închidere completă a cercului: „nu poți întregi un cerc neterminat decât cu un arc de cerc având același centru și aceeași rază” (p. 393). De aceea nici nu există soluție supraumană:

„Așa cum un cerc neterminat nu poate fi întregit decât de un arc de cerc cu o curbură identică și cu aceeași însușire de a se opune oricărei cvadraturi, lumea nu se poate întregi cu o soluție supraumană (…) Așa cum stelele, în vârstele lor, găsesc, când noi credem că au murit, intrarea densă și întunecată spre alte lumi, tot așa prezența mea, tot mai densă și întunecată, se scurge către viața lăuntrică ce este arcul de cerc care întregește lumea” (p. 394).

Își este însă oare omul sieși suficient? Răspunsul pozitiv stă alături, în infinitezimală distanță, de răspunsul lui Gödel; două jumătăți de cerc care se unesc, două lumi, infinit de inegale, formează cercul adevărului.

Nu știm dacă se poate susține logic un astfel de demers trans-ductiv prin care se încearcă o depășire a lumii în chiar limitele acesteia. Să nu uităm totuși că ne aflăm într-un roman. Însăși existența acestuia este o dovadă că, în universul nostru tridimensional, nu se poate ieși din cerc. Dacă s-ar putea ieși, atunci nu s-ar putea vorbi despre aceasta. Ceea ce este „dincolo” nu poate fi demonstrat în limitele sistemului nostru existențial. Și invers: pentru ca existența să-și fie suficientă, e nevoie de o altă lume care să o cuprindă. Romanul unește cele două lumi, creează ființa din neființă și readuce ființa în neființă. Jocul de-a v᾽ați ascunselea, care ni se pare a fi o soteriologie a morții, în care scriitorul de origine armeană este un specialist – a se vedea dialectica vizibilului și nevizibilului, a vieții și a morții, a fanteziei și a realității din toate romanele sale și din versurile poemelor scrise de armean – se desfășoară în toată splendoarea în paginile romanului. Patimile după Gödesunt ispășite de autor, prin intermediul personajului său. În privirea care cuprinde, totodată, lumea și pe sine, se află soluția salvatoare. Saltul este realizat…în moarte, singura realitate care nu poate fi formalizată matematic:

„Vino, îi spun morții, dacă ești pregătită (…) Stelele se sting una câte una și fumegă pe asfaltul umed. Se lasă dintr-odată atâta beznă, încât numai orbii sunt cei ce văd”. (p. 395)

Varujan Vosganian este mesagerul noii lumi, cea de după Gödel. Literatura izbăvește încă o dată.

https://bookhub.ro/matematica-existentiala-a-lui-varujan-vosganian/

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>