Bibliotecile austriece din străinătate: „Când lumea era întreagă” este o expresie a suprarealismului românesc iar „Legătura de leuștean” poate explica realitățile rtranziției

Varujan Vosganian, der rumänische Autor mit armenischen Wurzeln, ist mit der fulminanten Armeniensaga »Buch des Flüstern« international bekannt geworden. Jetzt liegt im Zsolnay-Verlag im »bedachtsamen und prägnanten Deutsch« der Übersetzung von Ernest Wichner der Erzählband »Als die Welt ganz war« vor.
»Rache, Vergebung, Vergessen – vor diesem Dilemma der Entscheidung steht die rumänische Gesellschaft nach dem Fall des Kommunismus«, schreibt dazu Oliver von Hove im »Standard«. Vosganian erzähle »in dunklen, oft verschlüsselten Metaphern«: »Rumänischer Surrealismus steht Pate.« Dabei hätte nach Ansicht Oliver von Hoves »zumindest der ersten der Erzählungen eine Erläuterung des geschichtlichen Hintergrunds gutgetan«.
In »Jakob, Sohn des Zevedei« lauscht der Gefangene in einer Securitate-Zelle den vielfältigen bedrohlichen Geräuschen, die Angst und Schrecken verbreiten. In der Titelerzählung »Als die Welt ganz war« sehnt sich der ohne Arme und Beine aufgewachsene Junge Cotuc, der von seiner Schwester liebevoll umsorgt wird, in Büchern nach einem ganzheitlichen Leben, welcher Traum sich aber »in Gesalt eines mörderischen Rohlings« als Trugbild erweist. In »Ein Bund Liebstöckl« fährt ein gealterter Bergarbeiter aus dem Jiltal nach Bukarest, um sein einstiges Opfer Rada zu treffen, die durch seine Schläge während der »Mineriade« im Juni 1990 ihr Kind verlor. Damals wurden die oppositionellen Demonstranten in der Regierungszeit Ion Iliescus niedergeknüppelt. (lmv)

https://www.oesterreich-bibliotheken.at/oesterreich-bibliotheken/kaffeehaus-feuilleton/detail/article/ro-varujan-vosganian-als-die-welt-ganz-war/

Daniel Cristea-Enache include în culegerea sa de cronici pe cea privind Statuia Comandorului

Daniel Cristea – Enache, România Literară : Tinerețe de prozator

Scrise între 1986 și 1988 și publicate în volum după Revoluție, nuvelele din Statuia comandoruluide Varujan Vosganian i-au adus autorului, în 1994, Premiul Asociației Scriitorilor din București. Reunite acum într-o a doua ediție, ele fac, din nou, obiectul unui pariu al scriitorului cu durabilitatea prozei sale de tinerețe: la treizeci de ani de când a fost pusă pe hârtie și la aproape douăzeci și cinci de când a fost editată. În cuvântul său introductiv, Vosganian o încadrează în categoria literaturii „de sertar” și evocă spusele lectorului său de la Editura Cartea Românească, Mircea Ciobanu, care l-a avertizat că oricât ar tăia din povestiri, „ceea ce rămâne nu poate fi publicat”. Tot autorul găsește numitorul comun al celor patru nuvele, referindu-se la personajele lor: „spațiul concentraționar în care trăiesc”.  (more…)

Scriitorul Nicolae Prelipceanu, laureat al Premiului Național pentru poezie „Mihai Eminescu” despre volumul „Ei spun că mă cheamă Varujan”: Groaznic de frumos!

Iată și mesajul lui Nicolae Prelipceanu: „

Tribuna învățământului: Statuia comandorului: Un elogiu adus rebelilor fără șansă

Un elogiu adus rebelilor fără șansă. Varujan Vosganian – Statuia comandorului

Reeditându-și volumul „Statuia comandorului“ după 24 de ani (ediția I, Editura Ararat, București, 1994; ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2018, 270 p.) fără nicio modificare, Varujan Vosganian dă de înțeles cititorilor săi că au în față forma definitivă și, implicit, că orice adăugire ori amputare ar fi fost superfluă. Cele patru nuvele au fost scrise între 1986-1988 și o vreme au rămas în manuscris din cauza spectrului cenzurii, conform mărturiei autorului: (more…)

Adrian G. Romila and România Literară Cultural Magazine: The Statue of Commander: „A remarkable cluster of human types”

Lumea uitată a comandorului

Proza lui Varujan Vosganian e traversată de o lungă discuție cu istoria, uneori ca simplă reflexie a unui anume decor, alteori ca glosă etică. Desigur, Cartea șoaptelor (2009) era vârful acestui tip de proiecție narativă: romanul tragediei unui popor de-a lungul mai multor secole, o tragedie care trăgea după sine, inevitabil, alte și alte drame colaterale. Ar urma (într-o ordine a invarianților, nu a cronologiei) Copiii războiului (2016), roman al devenirii unui personaj individual, exponent perfect al timpurilor sale, la fel de ambiguu moral precum epoca prin care a trecut România în toată ultima jumătate de secol XX. În sfârșit, Jocul celor o sută de frunze… (2013), volum cu 6 povestiri, lăsa mai jos garda confuntării cu istoria în favoarea unor teme existențiale perene, tratate cumva atemporal. Avem mai peste tot, în proza lui Vosganian, o frază încărcată poetic, o dizpoziție lirică voit antiminimalistă, care expune pe cât de ”frumos”, pe-atât de melancolic destine frânte de războaie și dictaturi (holocaustul armenesc, nebunia nazistă, teroarea comunistă, supliciul exilulului, nefericirile marginalizării). E inerția probabilă a poetului de odinioară, definitiv convertit la proză. (more…)

Prof. Arșaluis Gurău and Araratonline.ro – The Children of War, an authentic masterpiece

Un război nu se încheie niciodată prin încetarea ostilităților dintre părțile beligerante; el continuă într-o formă sau alta prin consecințe și repecusiuni. Nici învingătorii nu se bucură de un triumf absolut, căci și-au avut și ei pierderile lor, prețul înverșunării de a câștiga, după cum spune poetul: „Victoria-i totuși tristă, deși e câștigată” (Arghezi, 1907 – Peizaje).

Războiul, din această cea mai recentă apariție editorială a scriitorului Varujan Vosganian, nu s-a terminat nici el o dată cu ultimul glonț; a continuat mult după aceea, căci acțiunea romanului se întâmplă – în timp real –  după șase- șapte decenii, dar – prin amintirile – prilejuite de fluxul liber al memoriei ori prin asociația de idei ale protagonistului – chiar în anii 40 – 45 ai celei de-a doua conflagrații mondiale. (more…)

Revista Hyperion găzduiește un comentariu despre „Statuia comandorului”, semnat de Gellu Dorian.

Pînă în 1989 de Varujan Vosganian ştiau doar cîţiva scriitori bucureşteni şi în special Mircea Ciobanu, redactor la Editura Cartea Românească, şi în timpul lui Marin Preda, dar şi în cel al lui George Bălăiţă. Din cele spuse de el părea a fi un june ce gravita în jurul editurii Uniunii Scriitorilor din România, de bine ce Mircea Ciobanu avea să scrie despre primele lui proze care alcătuiesc cartea pe care o voi prezenta aici: „… proze din ce în ce mai batjocoritoare cu prostia omenească, scrise parcă într-adins pentru a nu fi publicate – astfel de pagini îmi treceau tot mai numeroase prin faţa ochilor. Cineva se împotrivea evidenţelor, cineva stăruia să creadă că nu zadarnic se aşază la masa de scris, deşi perspectivele cununiei cu litera de tipar piereau într-un unghi tot mai strîmt şi mai neguros. Varujan Vosganian avea toate datele unui artist care îşi face religie din refuzul faptului împlinit”.  (more…)

Mircea M. Pop și Vatra Veche (9/2016) : „Jocul celor o sută de frunze: un perfect scenariu pentru un film de succes”

https://issuu.com/emanuelpope/docs/vatra_veche_9__2016_bt

Ioan Holban în România literară (nr.48/nov. 2018):„Pe raftul cu cărţi refuzate din camera obscură a literaturii noastre de azi, trebuie aşezată, între primele, Statuia comandorului a lui Varujan Vosganian”

Convoiul celor fără scăpare

Literatura română de după 1948 sea­mănă, într-o oarecare măsură, cu opera lui Procopius din Caesareea (de unde se vede că regimurile totalitare, oricînd s-au manifestat în istorie, generează acelaşi tip de discurs literar). Istoria se­cretă e taina, faţa ascunsă, conştiinţa care mărturiseşte pentru posteritate, în vreme ce Războaiele şi Despre zidiri sînt scrise de supusul împăratului Iustinian. Păstrînd datele acestei comparaţii, cîţi dintre scriitorii români de după instalarea totalitarismului comunist vor fi avut în sertare o astfel de “istorie secretă”? (more…)