Daniel Cristea-Enache and “Observatorul cultural” literary magazine: the power of symbols

Proze „potrivite“

O evoluţie interesantă, în doi timpi, are Varujan Vosganian în literatura românăpostrevoluţionară. Deşi a publicat cărţi (atît de poezie, cît şi de proză) încădin 1994, afirmarea ca scriitor a venit abia în 2009, cu romanul Cartea şoaptelor; şi ea a fost sinonimă, într-un mod spectaculos, cu consacrarea. Citit de public şi comentat de critică,tradus şi premiat, romanul l-a impus pe autorul său în prima linie a prozatorilor contemporani, plăcut surprinşi, aceştia, de inserţia unui „competitor“ cordial şi zîmbitor.

Dificultatea vine însă după obţinerea succesului, în timpul doi; căci comparaţia ce se face frecvent, acum, nu este a cărţii Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri cu alte volume de povestiri, nuvele, proză scurtă, ci cu romanul mult-comentat şi aclamat. Or, o comparaţie validă este pe un acelaşi „culoar“,nu pe culoare diferite pe care a performat, în timp, un autor. În plus, Varujan Vosganian are ca prozator mai multe faţete, vizibile, alternativ, în povestirile de faţă ce intră în douămari clase. Din nou, un element de interes este acela că nici unul dintre texte nu are registrulşi formula din proza romanescă a lui Varujan Vosganian, ca şi cum autorul s-a străduit (şi a reuşit) să nu semene deloc cu el însuşi, să uite de Cartea şoaptelor şi să se reinventeze.

Rezultatul acestei încercări sistematice, nu de simplă digitaţie, diferă de la o clasă la alta; dar este apreciabil curajul scriitorului de a nu merge în virtutea inerţiei, ci de a schimba o linie încununată de succes. Prima dată, încercarea nu-i reuşeşte, şi prozele simbolice rezultate din ea sînt artificiale, căznite, prea „potrivite“. A doua oară, însă, cînd Varujan Vosganian explorează resursele realismului dur şi ale oralităţii caracterizante, prozele ce apar din modificarea de perspectivă şi de regim epic sînt remarcabile.

Să vedem, mai întîi, un fragment de dialog lipsit de orice urmă de verosimilitate, cu simboluri aglomerate pe centimetru pătrat şi cu înţelepciune stratificată în fiecare replică:

„Doctorul fără de arginţi îşi scoase monedaşi o azvîrli în sus. Ea căzu, răsucindu-se în rotocoale tot mai mici şi vibrînd.

– Cap, ghici Pantelimon. E bine. Aşa ziceamşi eu. Acum fii atentă. Să zicem că omul stă aici, unde e banul, cu braţele în lături, ca în Lecţia de anatomie a lui Rembrandt. Numai că în mintea lui lucrurile nu sînt deloc clare, eu îl trag de braţul stîng, moartea de braţul drept. Cînd eu mai tare, cînd ea. Omul, săracul, se dă după noi, cînd de partea asta a graniţei, cînd de cealaltă. Dacă lucrurile o iau razna, mai sari şi tu în ajutor, tragi împreunăcu mine şi-l aducem înapoi. Dar, cînd moartea îl smuceşte, mă trage după el şi pe mine, luat pe neaşteptate. Uneori nici nu ştiu de care parte a frontierei sînt, din care parte trag. Poate că, uneori, schimbăm locurile, moarteaşi cu mine.

– A mai deschis ochii de atunci?

– Ştii cum e privirea unui prunc care-şi vede umbra mîinilor pe perete. Are impresia că a descoperit o lume nouă şi trece ceva timp pînă să înţeleagă că, mişcîndu-se, e prezentşi el printre umbre. Aşa şi cu omul ăsta al tău. Deschide ochii şi se uită, ca şi cum noi,ăştilalţi, am fi nişte proiecţii pe un cearşaf.

Se aplecă şi îi ridică pleoapa stîngă, cercetînd cu o mică lanternă.

– Are mobilitate bună la lumină. Aş zice chiar că o priveşte cu lăcomie. Ceva îl dezamăgeşte însă, la lumina asta a noastră…“.

Artificialitatea unor asemenea pagini se datorează nu doar inflaţiei şi ostentaţiei simbolice, ci şi suprapunerii inabile de instanţe. Multe dintre personajele lui Varujan Vosganian vorbesc în stilul lucrat, elaborat, împodobit al autorului, care le livrează o filozofare excesivă,fără să le asigure condiţiile şi contextul practicării ei. Vorbitul în alegorii şi parabole, referinţele nu la realitatea dată a scenei, la care personajele implicate ar trebui să aibă aderenţă,ci la cîte-n lună şi în stele, au farmecul lor, pînăla un punct, după care însă devin excedentareşi obositoare. Varujan Vosganian nu a găsit încă, în povestiri, soluţia de echilibrare a unui scris digresiv şi supraîncărcat, de autor cultivat căutînd orice breşă pentru a-şi arăta erudiţiaşi a-şi marca stilistic teritoriul. Astfel căpersonajele sale, mai ales cele masculine, sînt varietăţi de Varujan Vosganian, în loc să aibăo identitate distinctă, o consistenţă caracterologică şi o linie proprie.

Părţile bune din Iacob, fiul lui Zevedei, cea mai ambiţioasă povestire din volum, din care am şi citat, se leagă – edificator – tocmai de un concret al suferinţei pentru care autorul are antene şi un registru adecvat. De fiecare dată cînd suferinţele fizice sînt evocate şi descrise, „alegorita“ îşi dovedeşte suplimentar lipsa de miză, iar proza se încarcă nu numai de dramatism, ci şi de autenticitate. Altfel spus, Vosganian e un artist mai sofisticat atunci cînd „desface“ vizual cumplita suferinţăa unui personaj, în carnea şi oasele lui, decît atunci cînd adoptă o postură artist-sapienţială,împrumutată celorlalte personaje.

Această sensibilitate la suferinţă şi priza epicăasupra ei oferă posibilitatea unei comparaţii între Cartea şoaptelor şi cele mai bune fragmente din prozele simbolice de aici: „Toate colţurile erau rotunjite, încît nu-ţi puteai strivi tîmpla de nici o muchie. Nu ni se dădeau tacîmuri, trebuia să lipăim mîncarea ca animalele.Şi ne puneau să facem chiar aşa, aşezaţi în patru labe, să ne afundăm gurile în zoaiele turnate în chip de mîncare. Puteai să refuzi. Dar refuzul te silea la o nouă umilinţă.Cei ce refuzau să mănînce erau ţinuţi cu gura deschisă ca să li se toarne pe gît zeama fierbinte. Iar după aceea, cu gîtul numai o rană,mîncatul devenea o tortură. Cel ce refuza apa îşi primea, în schimb, porţia duhnitoare din hîrdăul cu nevoi. Ori erai silit să bei apă, dar nu de oricare, ci un fel de saramură grunjoasăcare îţi sugea apa din oase pînă la a le lăsa uşoare, ca scheletul unei păsări. Încît, peste voinţa ta, ajungeai să cerşeşti apa pe care o refuzaseşi. Nu era un fel de a trăi, dar, din păcate, din asta nici nu se murea. Unii au căutat să se sinucidă lovindu-se cu capul de zid. Vedeai, ici-colo, meduze roşii, lipite de pereţi, în locurile unde se izbiseră“.

Într-o asemenea scenă se văd, deopotrivă,contururile realităţii ficţionale şi simbolistica ataşată ei, situarea personajelor, cu experienţele traumatizante, şi rememorarea lor, în fine, accentul auctorial, marcat narativ, dar fără perturbarea unor protagonişti sau a unor personaje episodice lăsate să-şi desfăşoare experienţele-limită.

Dovada că Varujan Vosganian poate fi şi un remarcabil autor de proză scurtă vine odată cu desimbolizarea textelor, pe linia vădit realistă despre care vorbeam, în a doua clasă de povestiri. Proza alegorizantă de interior se deschide într-o exterioritate pestriţă,cu un amestec savant de elemente (social şi istoric, particular, comunitar şi general), preponderent într-un dialog susţinut şi colorat. Dacă, anterior, fragmentele citabile erau greu de găsit, acum excelenţa paginilor „prozaice“ar impune redarea întregului corpus prozastic din Cînd lumea era întreagă şi Dincolo de lumea de dincolo. Marginali şi dezmoşteniţi ai sorţii compun o faună desprinsă parcă din Groapa lui Barbu, dar fără stilemele şi lirismul mizeriei de acolo. Prozatorul nu-şi mai impune temele şi problematica unor personaje silite să le adopte, ci urmăreşte cu atenţie experienţe existenţiale trase într-un limbaj specific ori interiorizate acut. Însă aceste două povestiri sînt cumva strivite de ansamblul volumului, în loc să reprezinte, aşa cum ar fi meritat, centrul său de greutate.

Reducerea, diminuarea, tăierea, eliminarea sînt etapele pe care Varujan Vosganian, un scriitor extrem de înzestrat, trebuie să le parcurgă pentru a deveni un prozator complet.