Dumitru Anghel and scrieliber.ro: “The Game…” has the density of a novel

Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, de Varujan VOSGANIAN (1)

by Dumitru Anghel

                        Domnul Varujan Vosganian este o personalitate de referinţă în viaţa culturală românească, cu reacţii de lider în importante domenii socio-politice şi profesionale, cu un plus de graţie şi de implicare în lumea literară de azi – componente care i-au definit look-ul şi o carismă de bărbat elegant, cu gesturi şi mişcări, cu decizii şi atitudini de o anume şi discretă „neglijenţă studiată”, un intelectual cu ştaif, de elită, cu benefice zăboviri în universul miraculos al cărţii şi al bibliotecii; scriitorul reprezentativ pentru latura modernă şi de calitate a poeziei şi prozei româneşti contemporane.

Lider politic, parlamentar, ministru, prim-vicepreşedinte al forumului suprem al scriitorilor, poet şi prozator, Omul Varujan Vosganian trăieşte intens, intempestiv adesea, cu vocaţie de mentor şi de tribun în Agora, din perspectiva staturii sale civice, pliată pe ritmul şi tumultul pasajului muzical al „Dansului săbiilor” din baletul „Gayaneh”, de Aram Haciaturian. Dar are eleganţa şi prestanţa omului politic, important, eficient şi convingător, în domeniul economic, calităţi dominate de şarmul şi graţia artistului care scrie poezie şi proză din nevoia de a se exprima altfel decât de la tribuna Parlamentului sau a Palatului Victoria, deşi eu cred că, dacă n-ar fi scriitor de talent, sigur ar fi interpretat la pian, numai la pian – în ciuda faptului că instrumentul preferat al său este violoncelul – după cum se va vedea, când voi vorbi despre cartea lansată azi; ar fi interpretat, aşadar, muzică de Franz Liszt sau Claude Debussy.

Domnul Varujan Vosganian trece nonşalant peste toate pasagerele sale ipostaze civice şi se fixează într-un domeniu de creaţie care-l reprezintă pe termen lung şi definitoriu: peste 500 de articole, publicistică pe teme de economie politică şi beletristică, studii şi eseuri, semnate în reviste de specialitate, traduse în armeană, spaniolă, engleză, rusă, ucraineană; trei volume de lirică („Şamanul albastru” – 1994; „Ochiul cel alb al reginei” – 2001; „Iisus cu o mie de braţe” – 2005), alături de proză („Statuia comandorului”, nuvele – 1994 şi „Cartea şoaptelor”, roman, 2009, reeditată în 2012, cartea sa de căpătâi pentru care a primit un număr însemnat de premii literare).

Titlul de doctor honoris causa al unor Universităţi din ţară şi de peste hotare, ori alte numeroase, foarte numeroase distincţii, la fel de onorante, recompun Portretul unui artist al cuvântului, scriitorul Varujan Vosganian, prezent azi la Brăila, în universul miraculos descris de Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu, „mica Vienă”, cum i se spunea portului brăilean, în lumea fascinantă a „napolitanilor de la Dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii pentru gustul lor pentru muzică.

Volumul de proză scurtă – cam impropriu spus, pentru că numai scurtă nu se poate numi – cartea „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 436 de pagini, semnată de domnul Varujan Vosganian. Oarecum atipică în arealul literaturii române actuale, prin tematica sa cu accent pe fabulos, psihologic, cu rememorări la graniţa dintre calcul şi instinct primar, vini asumate, justiţie cu recurs în anulare; o metaforă a unui necesar echilibru, pentru straturi de conştiinţă sau de experienţe nefericite şi o patologie a suferinţei eşuate, în moartea violentă regizată de un regim politic tiranic, marcat de crime, sinucideri în alienare şi disperare, accidente de tren la barieră, promiscuitate socială, sărăcie, prostituţie…; un volum de proză, aşadar, atipic, când mare succes în librărie au cărţile unei pseudovedete de TV, ori cartea de mare tiraj cu titlu pe măsură: „De ce mă iubeşte femeilii?!”!

Povestirile din cartea lansată azi au densitatea unui roman, nu numai prin numărul mare de pagini al acestora (între 60 şi 150), ci prin diversitatea şi densitatea epică, de Istorie veche şi nouă, cu perioada interbelică fastă, cu jumătatea de secol de comunism şi, mai nou, cu vremurile controversate de după Revoluţia din Decembrie 1989, şi toată tevatura nesfârşitei noastre tranziţii pe fondul nefericitelor deziluzii actuale.

Proza domnului Varujan Vosganian este organizată pe un canon dramatic, teatral, cu impact pe aplauze, lumini, efecte sonore şi gong final; sau pe structura unui scenariu cinematografic. Element definitoriu pentru stilul prozatorului îl constituie uvertura narativ-descriptivă pentru fiecare dintre cele 6 povestiri, amănunte de-o pregnantă insistenţă pe descriere, epic justificativ, atmosferă, decor, sonorităţi, recuzită, specific de epocă, cu aparente explicaţii de regie.

Prozatorul rămâne tributarul tehnicilor construcţiei lirice, nu în compartimentul prozodic, definitoriu versurilor, ci în discursul de impact emoţional, pentru că poetul Varujan Vosganian povesteşte fapte şi întâmplări, pe care le gestionează după criteriile exprimării în mod direct a ideilor şi sentimentelor, ca un veritabil prozator-poet!

În prima povestire, „La Judecata de Apoi a statuilor”, expozeul descriptiv, larg, fastuos, este urmat de click‑ul epic, fantastic, ireal, fabulos şi irumpe târziu, după o… terapie a pregătirii surprizei, când Petrache, personajul principal, după ce pătrunde în curtea Castelului, se apropie de statuia ecvestră şi zăreşte pe soclu, sub crupa calului de bronz, o… balegă din care ies aburi, şi-atunci simte că e gata „s-o ia razna”!

Se miră, nu are explicaţii, dar adună bălegarul şi-l îngroapă în pământ. Senzaţia de ireal se accentuează când Petrache percepe că poarta castelului, la fel ca la sosire, pare a fi acţionată de o forţă nevăzută. Şi în oraş, pe stradă, se petrec lucruri nefireşti cu tramvaiele, cu firele electrice, cu oamenii care purtau măşti, dar nu pe faţă, ci atârnate de gât…

Există o patologie a întâmplărilor-şoc, de tip kafkian, cu statuile care vorbesc, râd sau învie (că, doar, şi morţii învie!) şi, ca un sindrom al alienării, halucinaţiile devin fapte reale: „- Se petrece ceva în lumea asta, şopti Petrache” (pag. 34), iar concluzia este una singură: „Judecata de Apoi a statuilor, o să fie un fel de repetiţie generală pentru cea a oamenilor” (pag. 37).

În cea de-a doua povestire, „Iacob, fiul lui Zevedei”, foarte întinsă, 108 pagini, personajele sunt foarte diferite, evident, dar parcă ar avea o identitate în copie, după legile unei genetici unice, stereotipe, care-şi pun aceleaşi întrebări, se privesc într-o oglindă a miracolelor şi nici nu încearcă să şi le explice, să le dezlege…

– va urma –

http://scrieliber.ro/jocul-celor-o-suta-de-frunze-si-alte-povestiri-de-