Gabriela Gheorghișor and Ramuri Cultural Magazine: „The Statue of Commander”, the birth certificate of a great writer

Scriitorul Varujan Vosganian, tradus azi în numeroase limbi străine, invitat la târguri de carte internaţionale şi apreciat peste hotare (prin cronici elogioase, de pildă, în Der Spiegel a fost comparat cu Gabriel García Márquez, iar în 2016, Cartea şoaptelor a câştigat marele Premiu Literar al Europei Centrale – ANGELUS), şi-a reeditat, la Polirom, „certificatul de naştere“ a prozatorului, volumul de povestiri şi nuvele Statuia comandorului (2018). Apărut iniţial în 1994, la Editura Ararat, acesta a rămas până acum aproape necunoscut (chiar dacă obţinuse Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).

Mai interesant este faptul că, aşa cum aflăm din Cuvântul înainte al autorului, textele au fost scrise între anii 1986-1988, pe când Varujan Vosganian era foarte tânăr. Tânăr şi îndârjit, fiindcă aceste proze, prin realitatea pe care o expuneau, nu puteau fi publicate în totalitarism, iar editorul de la Cartea Românească, Mircea Ciobanu, i-a spus-o franc, ele n-ar fi trecut de cerberul Cenzurii (deşi prozatorul evitase cuvintele „comunism“, „comunist“, „partid“ etc.). Şi, ca orice „literatură de sertar“, Statuia comandorului a trebuit să aştepte un timp mai prietenos, al libertăţii de exprimare de după ’89. Cred însă că Varujan Vosganian a învăţat, în acea perioadă de autocenzurare a nominalizărilor politice, virtuţile inalterabile ale parabolei. Dincolo de toate detaliile realiste, care zugrăvesc cotidianul comunist recognoscibil, volumul Statuia comandorului vorbeşte despre condiţia dintotdeauna a omului aflat „sub vremi“, pendulând între adaptare alienantă şi răzvrătire neputincioasă. Cele patru naraţiuni încheagă o atmosferă de spaţiu închis, sufocat de apăsarea unei dictaturi ca de lespedea unui mormânt, dar fără speranţa reînvierii.

Am mai scris-o şi cu altă ocazie: încă din Statuia comandorului se văd „darurile“ ursitoarelor, semnele talentului care anunţau un mare prozator. În povestirea omonimă, cu un titlu intertextual, trimiţând la statuia însufleţită a comandorului din opera Don Giovanni de Mozart, ţicneala personajelor este consecinţa unui trai anost, cenuşiu, fără şanse de salvare. Doi inşi lucrează la un magazin de obiecte sanitare, slab aprovizionat şi fără vânzări. Matias, „gânditorul“, cel mai în vârstă, îşi administrează singur şocuri electrice, iar noaptea fură statui; celălalt, tânărul, este un „Rafael“ care freacă obsesiv-compulsiv robinete. Amândoi folosesc o cârâitoare pentru a o speria pe femeia cu impulsuri suicidare din blocul de vizavi, al cărei bărbat îi plăteşte din când în când pentru serviciul făcut. Cercul de aramă, povestire absurd-existenţialistă, arată starea deplorabilă a unor descărcători de reziduuri, aduse cu vagoanele din cazanele unui combinat metalurgic. Munţii de zgură, ca o dihanie infernală, îşi luaseră partea lor de victime umane. Efortul de a păcăli „fiara“ şi munca de „ocnaşi“ în acest No Man’s Land sălbatic generează explozii de furie cu porniri criminale. Cercurile lui Arhimede este o nuvelă despre destinul tragic al omului de geniu, A Beautiful Mind, în context dictatorial, dar nu numai. Emanoil, profesor navetist la ţară, fost şef de promoţie, trăieşte sărăcăcios, ca un alt Dionis, într-o cameră închiriată, plină de cărţi de tot felul, împreună cu motanul Mefisto. El nu este însă un simplu matematician, ci un erudit, un „metafizician“, un „ucenic vrăjitor“ al profesorului Giurea, somitatea în domeniu. Emanoil vrea să demonstreze matematic (obiectiv) existenţa lui Dumnezeu. Figura hirsută şi comportamentul său liberal intră, inevitabil, în conflict cu „etica“ vremii şi este dat afară de la catedră. Dragostea eşuată cu balerina Corina, o „răţuşcă“ văzută donquijotesc drept lebădă, îl va scufunda în apele tulburi ale nebuniei. Emonoil este un tip contradictoriu, un inadaptat social, un romantic (să ne amintim de romanticul Manoil al lui Bolintineanu), un „inorog“ de o candoare îngerească (de altfel, în Biblie, Emanuel este numele pe care profetul Isaia i-l dă lui Isus), un (immanuel)kantian, căutător al legilor Universului, un mistic al cunoaşterii absolute, un spirit nietzschean, un Ivan Karamazov, neîmpăcat în privinţa răului din lumea creată de Dumnezeu (o filiaţie dostoievskiană are şi Suzi, prostituata care-l va îngriji cu devotament după înnegurarea minţii). Fără legătură directă cu acţiunea nuvelei, dar în contrapunct cu acest personaj faustic, al cărui hybris a fost aspru pedepsit, sunt reproduse fragmente din mărturia lui Petrache Lupu de la Maglavit, ciobanul cu revelaţia (subiectivă a) Divinului. Prea demonstrative, ele puteau lipsi din cadrul narativ.

Nuvela Surâsul Jocondei, „prima donna“ artistică a volumului, cred eu, prezintă tribulaţiile unui ţăran nevoit să-şi sacrifice pe ascuns vaca slăbănoagă (din cauza subnutriţiei), pentru a asigura hrana copiilor, într-o iarnă câinoasă ca şi „lupul“ Bartolomeu, funcţionarul primăriei, care se ocupă de achiziţionarea produselor de la săteni. Prozatorul mânuieşte cu măiestrie tehnica surprizei, abia aproape de punctul culminant aflăm cine este Joconda, doar câteva indicii fugitive prefigurează planul ingenios al lui Bârligea: la adăpostul cortinei de zgomot, produsă de cheful sardanapalic (în ce priveşte băutura) cu amicii săi de cârciumă, fraţii Mantu rezolvă problema. Fapta, pasibilă de închisoare, nu poate fi dovedită, Bârligea fiind mai isteţ decât cumătrul şi vecinul Bartolomeu (anunţul de pierdere a vacii, dat la ziar, îl salvează). Personajul Bârligea, legat prin fire nevăzute de „moşul“ lui, tatăl care scăpase din prizonieratul rusesc, reprezintă, ca şi acesta, stâlpul casei (axul simbolic lângă care îşi dăduse duhul şi unde fiul îl vede încă), dar şi stâlpul rezistenţei familiei în faţa provocărilor istoriei. Pater familias, pragmatic şi responsabil, el raţionalizează proviziile de mâncare şi „socoteşte“ brazdele cultivabile (părintele lui avusese ideea trăznită de a i se fructifica inclusiv pământul de pe mormânt). Este ironic şi mucalit, mândru şi inteligent, caracterizat de un moromeţianism sui-generis. Cârciuma, gestionată de turnătorul Satală, se constituie într-o Poiană a lui Iocan în variantă supravegheată, unde localnicii comentează evenimentele, citesc ziarul şi-şi îneacă amarul în rachiu. În sat, pâinea vine rar, puţină, neagră şi grunjoasă, oamenii sunt însemnaţi cu creta pe spate pentru rândul la coadă, prin rafturile magazinului bate vântul, în fiecare seară se întrerupe curentul electric, ziarul pe care Goglează îl citeşte ca pe Sfânta Scriptură (de unde şi comicul situaţiei) falsifică ştirile, colorând totul în roz, iar la peste treizeci de ani de la colectivizare, lozincile nu mai ţin de foame. Lucruri aparent stranii găsim şi în celelalte texte (puterile orbului Silvan, care ghiceşte sunetele după mişcări, discuţia lui Emanoil cu Giurea, despre care află apoi că murise). În Surâsul Jocondei, o naraţiune în fond realistă, în ciuda sugestiilor simbolice (ca peste tot, sunt oferite, ulterior, şi explicaţii raţionale întâmplărilor bizare), se ţese subtil, ca o pânză de păianjen translucidă, o atmosferă poetico-magică. Natura însăşi, îngheţată, lasă uneori senzaţia unui templu gotic, bântuit de umbre şi de zvonuri misterioase, pădurea de mesteceni are aura funebră a unui linţoliu (ca-n filmul lui Wajda), iar sub „timpul care stătea să apună, satul întreg părea şi el un cimitir“. Ca şi în următoarele cărţi de proză ale lui Varujan Vosganian, există multă poezie aici (nu lirism zaharisit, ci poezie). Şi, de asemenea, jocul pe muchie între realul sordid, mucegăit şi realitatea mitică, magică, între vederea/ descrierea realistă şi viziunea/ vedenia poetică: la flacăra lămpii, „chipurile lor se lungeau, umbrele se căţărau şi se amestecau pe perete, batjocorindu-le mutrele de sfinţi bizantini“, hieratismul imaginii se transformă apoi în teatru de umbre chinezesc, „Umbrele li se smulseră de pe feţe şi se izbiră de pereţi. Obrajii le râdeau, pătaţi de nasurile lăţite, buzele se strâmbau, căscându-se şi parcă ţipând, dar ei priveau la bucăţile pe care Goglează le întindea pe grătar, bucurându-se de vreun zgrunţure de sare ce cădea pe plită, scânteind“; „Tăcerea satului îi stânjenea, dar Bârligea, pornindu-se dintr-odată, sări în ogradă, îşi pocni palmele, apoi îşi luă căciula şi, chiuind, o aruncă în sus cât putu de tare. Stelele fremătară, cerul se ghemui primind în pântec lovitura, apoi se tulbură. Luna şi stelele se acoperiră, căciula, oprită printre nori, se lăţi uriaşă până când cerul se făcu brumăriu, apoi căzu încet, trăgând după ea o ninsoare uşoară“. Îngerii de ipsos de deasupra uşii primăriei, o clădire ce fusese conac boieresc, „picoteau, strângându-se între aripi“. Exemplele de felul acesta ar putea continua. Tot ca o viitoare constantă a prozei scriitorului este înclinaţia spre sentenţiozitate şi simţul umorului, trăsături care nu ţin cont de clasa socială sau de pregătirea profesională a personajelor (identificabile şi la ţăranii din Surâsul Jocondei, şi la intelectualii din Cercurile lui Arhimede, dar şi la naratorul supra-textual). Hazul de necaz, replica hâtră, înţepătura ironică înviorează frecvent, ca „zâmbetul-fluture“ de pe obrazul lui Matias, obrazul pământiu şi scofâlcit al unei ţări îmbolnăvite, captive, uitate parcă de Dumnezeu.

Statuia comandorului este, cum spune autorul, un „elogiu adus (…) rebelilor fără şansă“. Dar nu temele în sine, grave ca bătaia inimii unui clopot sau ca orga dintr-o catedrală, dau valoare istoriilor lui Varujan Vosganian, ci inteligenţa artistică a construcţiilor epice şi stilul fermecător, de străvechi solomonar oriental. În proza sa, el cântă poetic şi descântă şugubăţ lumile, cu toate frumuseţile şi atrocităţile lor.

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>