Gabriela Gheorghișor și Revista „Ramuri”, cronică la „Ei spun…”: „Vosganian scrie poeme rafinate artistic.”

Proteism identitar

Titlul surprinzător, aparent năstrușnic al noului volum de versuri al scriitorului Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan, trimite, de fapt, metonimic, la problematica identității: „și, totuși, care e numele meu/ când nu mă cheamă nimeni?“ (Numele meu).

Poemul inaugural, intitulat chiar Prefață, anunță el însuși, prin rezumatul enumerativ, temele derivate din această preocupare fundamentală a cunoașterii de sine și a autodefinirii identitare, cum ar fi relația cu transcendența și cu alteritatea, incertitudinile și temerile ființei care se caută și se pierde în labirintul interior, fiindu-și, deopotrivă, și minotaur, și Tezeu: „despre lucrurile care nu s-au întâmplat dar nu se mai întorc/ despre drumul prea scurt ca să pot ajunge/ la capătul lui/ despre mulțimile care mă apără de mine însumi/ despre firimiturile de la masa de seară/ când ceva din mine mă vinde/ despre gândurile care se repetă la nesfârșit/ ca-ntr-o oglindă așezată în fața oglinzii/ despre liniile palmei pe care, citindu-le, ghicitoarea/ mi-a spus că o să trăiesc mult și bine/ dacă o să pot traversa o punte// și de atunci am tot timpul senzația/ că trupul meu se clatină pe puntea aceea// și iarăși despre lucrurile care s-au întâmplat și se tot întorc/ despre frica de a iubi înainte de a fi iubit/ despre așternutul rămas după o noapte de dragoste/ ca un mormânt răscolit/ despre ploaia care numără toate clipele/ într-o singură clipă// despre mine“. Ieșirea este posibilă prin poezie, o Ariadna sui generis. Numai că firul ei luminos trage după sine și un cortegiu de umbre, devenind un joc de oglinzi care reflectă și metamorfozează, în același timp, o proliferare barocă a imaginilor și a fațetelor unei personalități debordante: „un labirint de oglinzi în care eu sunt peste tot/ și totul se năpustește asupră-mi“ (O poveste lusitană spusă de un olandez).

Proteismul identitar se desfășoară în două tipuri de structurări poetice, nelipsite însă de manifestări hibride. Primul tip este cel al scenariilor simbolic-arhetipale, construite în siajul lirismului oracular, vizionar, (neo)modernist (și al unor modele ca Mircea Ciobanu sau Nichita Stănescu): Arta sinuciderii, Așteptarea,O lume a intervalului, Numele ascuns, Poveste, E pace, Tronurile, Întoarcerea Sinelui risipitor, Sărbătoarea învieriiș.a. O delicată pudoare, o teamă de afișare a propriului ecorșeu prezidează ceremonialul poetic al celui care se ascunde în (și se dezvăluie prin) parabole și alegorii, de sorginte mitic-livrescă, îndeosebi biblică. Acestea vorbesc despre libertate sau iluzia sa, despre păcat și mântuire, despre pierderea inocenței și nostalgia copilăriei, despre întâmplare și destin, despre incompletitudine, despre trădarea trupului, despre neîntâlnire, despre dualitatea existentului, despre trecerea prin timp, despre risipire, despre ambivalență, despre suflet, despre neajunsul nașterii, despre durere ca revelator al sinelui, despre salvarea prin scris, despre nedesăvârșire, despre dragoste, despre inefabil etc. Gradul de abstractizare al poemelor variază. Unele sunt reverii „impersonale“, jocuri ale inteligenței și ale imaginației (Pălăria domnului Fibonacci, Visul, Eseu asupra mișcării, Povesteacercului, Jocul întâmplării), altele încarcă meditația asupra temelor condiției umane cu materie autobiografică. Reprezentative pentru balansul dintre general și individual, dintre comun și specific, dintre aventura existențială simbolică și cea particulară ar putea fi poemele Când o să știu, Cronicile copilăriei, La ivirea ta, Ieșirea, Stigmatele, Moby Dick, O nouă zidin viața lui Leopold Bloom, Aleph. Al doilea tip de structurare poetică este cel al scenariilor concret-biografice, preponderant denotative, dar cu revelații exemplare, general-umane, fiindcă Varujan Vosganian nu este „un poet al naturii“, care să înregistreze realitatea ca un obiectiv de filmat, ci unul al culturii, observând și problematizând „nepotrivirile“ lumii, surse ale angoaselor și ale durerilor (Poemul ca nepotrivire). Emblematice, în această serie, sunt poemele Amintire, Prima îmbrățișare, Balada băcanului, Cineva tocmai a intrat peușă, Elegia valizei de lemn, UM01256,Fortul 13, Coperta a patra.

Evantaiul identității se deschide, în Ei spun că mă cheamă Varujan, într-o paletă de ipostaze poetice: omul contemplativ, care meditează la cele văzute și nevăzute; omul cetății, care analizează probleme colective; urmașul neamului său armenesc, care duce în spate o istorie dramatică; autoproiecția romantică a „titanului“; psalmistul paradoxal, aparent eretic; poetul ca alterincontrolabil; omul concret, al fragilității, al suferinței și al melancoliei. Varujan Vosganian scrie versuri rafinate artistic, armonioase muzical, în care diferitele identități, uneori contradictorii, se potențează și se îmblânzesc una pe alta, în spiritul unei insolite pax poetica.

                                                                                           Gabriela Gheorghișor