Horia Gârbea (foto) include un text despre „Copiii războiului” în volumul de literatură contemporană „Ore astrale”

Volumul „Ore astrale” a apărut în anul 2020 la Editura Neuma, reunind texte ale lui Horia Gârbea despre autori de poezie, proză, critică și eseu. Printre aceste texte se regăsește și cel intitulat „Fluviul și cataractele” și dedicat romanului „Carte șoaptelor”:

Fluviul și cataractele

Prin Copiii războiului (Polirom, 2016), Varujan Vosganian apare ca un producător serios, grav, care vrea să-și respecte firma și cota de piață dobândite cu volumele anterioare și în special cu proza la limita non-ficțiunii din best-sellerul mondial Cartea șoaptelor. Romanul e amplu, solid și la propriu, împlinind standardul fixat, zice-se, de Nicolae Breban, de a sta în poziție verticală când e așezat pe latura cea mai scurtă a paralelipipedului. 

Acțiunea și personajele se construiesc minuțios, balzacian (sau tolstoian, mă rog), cu detalii multiple, ca niște gravuri cu linii fine și efecte de clar-obscur. Vocea auctorială este a unui venerabil care povestește dăscălește și mai zice și câte o pildă veche și-nțeleaptă. Chiar personajul central, trecut și el de 70 de ani, deși securist, apoi milițian, cu grad de general ce-i drept, e firoscos când i se dă cuvântul, adică în scrisorile, șase la număr și lungi, adresate tatălui său, niciodată întâlnit față în față: de un copil nu poti ascunde nimic, orice copil are nuiaua lui de alun.

Romanul curge fluvial, solemn, cu meandre și fără grabă, nici griji: când va fi să se verse, se va vărsa el, cu toate aluviunile, după ce va să formeze o deltă bogată în brațe și canale. Romancierului îi place să țeasă des, cu ochiuri multe, ca dintr-un atavism al unor strămoși făcători (dar și evaluatori) de covoare mătăsoase. Important e să începi țesătura, terminarea ei poate reveni generației următoare, iar uzul efectiv nepoților. Istoria înaintează fără a se precipita implacabil și inevitabil. Finalul ei nu se întrevede. În gropile lor, morţii nu mai tresăreau. (Fenomen firesc, am zice.)Învierea morţilor şi veacul ce avea să vie trebuiau să mai aştepte.

            Subiectul din Copiii războiuluieste ingenios nu foarte verosimil dar nici imposibil, teoretic. La începutul celui de-al doilea Război Mondial, un soldat german, în drum spre Est, concepe un copil cu o româncă, prin Oltenia, iar la sfârșitul războiului, în retragere, un al doilea copil, cu altă româncă, în Moldova. Frații neștiuți primesc ulterior scrisori de la tatăl lor care însă îi încurcă între ei, trimițând corespondența unuia celuilalt. Astfel fiecare află că are un frate. Fratele cel mare, Matei Visarion e înrolat în trupele de securitate, se ilustrează în anihilarea partizanilor anticomuniști, e trecut după Revoluție la miliție și apoi la pensie. Despre fratele mai mic, Eugen Baltazar, aflăm mai multe doar la final, după ce Matei îl descoperă cu ajutorul unui căpitan de poliție, pe nume Lucian, subaltern și protejat al generalului. El a fost împotriva regimului comunist și a avut de suferit din această cauză. Matei are însă o nevastă, Marie, bolnavă de Alzheimer și deci amnezică. Fiica Mariei descoperă târziu, la maturitate, că nu e și copilul lui Matei. Tatăl ei adevărat a murit într-o misiune, trimis de însuși Matei, șeful său. Acesta, simțindu-se vinovat, a luat-o pe soție pe văduvă și a adoptat copilul, crescându-l de altfel ca un părinte bun. Și cititorii află acest lucru odată cu Monica Visarion care își reneagă tatăl adopiv și pleacă în lume cu un revoluționar de la 1989, un anti-sistem alcoolic și probabil viitor ratat.

Matei Visarion vrea să-și găsească fratele și întreprinde o acțiune detectivistică ajutat de căpitanul Lucian și de alții, între care un șef de clan țigănesc. Investigația se încheie cu succes, deși miza căutării obstinate a fratelui nu e foarte clară și între cei doi are loc un dialog care pune în lumină diferențele dintre ei: unul câiune de pază al comunismului, deși fiu natural de nazist, celălalt rebel cu acte împotriva lui și care nu urăște pe lume nimic mai mult decât comunismul.

În afara acestei acțiuni, altele, colaterale, se împletesc ingenios dând impresia de frescă la care se pare că ambiționează autorul. Toate personajele sunt cam excentrice: Matilda, femeia de ajutor casnic a generalului face parastase pentru obiectivele industriale duse la paragină de epoca ulterioară Revoluției, Sânziana, sora viitorului ginere al generalului are cu acesta o relație de dragoste (platonică e drept) deși, după vârstă, i-ar putea fi nepoată. Însuși ginerele, care-și urăște socrul pentru că a fost securist, e un tip straniu, pe măsura prenumelui său silvic: Paltin. Deși e arhitect, o profesiune rentabilă, prefer să cânte în cluburi, să trăiască și să se îmbete din banii unei pensii de erou al Revoluției.

Teza principală a romanului este – deși s-ar putea să mă înșel – sublinierea relativismului noțiunilor de „bun” (bine) și „rău”. Matei e un om de treabă în aparență, e un tată bun, un soț atent cu partenera lovită de o boală grea, a luptat cu infractorii. Dar „infractorii” erau, la un moment dat, luptătorii împotriva dictaturii. Totuși, Matei, stârnește simpatia cititorului. Paltin a fost de partea Revoluției, a fost arestat și bătut și în decembrie 1989 și la mineriadă. Tehnic, e un erou și o victimă. Dar ca persoană e respingător ca alcoolic, persoană lipsită de tact și educație, profitor ani la rând al unei nopți de eroism. Chiar și tatăl lui Matei, soldatul german, care nu apare efectiv în roman și nici în amintirile directe ale copiilor săi poate fi văzut în fel și chip de aceștia. I-a conceput, a trebuit să dispară din viața mamelor lor, nu a revenit la ei, le scrie totuși și are nostalgii.

            Copiii războiuluieste o carte bine scrisă, antrenantă chiar, în ciuda masivității ei. Deși se desfășoară în general lent, narațiunea are momente de accelerare și întorsături dramatice, cataractele fluviului. O bună parte din interes stă în complexitatea și bizareria personajelor. Ele au biografii destul de consistente și tăria opiniunilor proprii. Sunt, cum ar zice Camil Petrescu, niște „suflete tari”. Nici faptele narate nu sunt niște mărunțișuri. În proza noastră contemporană domină exasperant relatarea unor nimicuri pe care autorii le investesc, nu se știe de ce, cu virtuți miraculoase și își închipuie că un cititor grăbit, cum e cel contemporan, chiar le-ar putea savura. Varujan Vosganian cunoaște foarte bine lecția insolitului, atracția pe care o exercită neprevăzutul. Normalitatea ternă îl lasă rece (ca și pe cititor) și își alege cu grijă drumurile nebătute.

O calitate a prozei lui Varujan Vosganian este plăcerea aparte pe care o resimte autorul scriind. De aceea, probabil, romanul său este unul lung, pe-alocuri prea lung. Autorul iubește scriitura și nu se îndură s-o lase, să se despartă de personaje, ca pictorii care nu se înduplecă să-și înstrăineze tablourile. Chiar dacă uneori poate fi excedat, cititorul se contaminează de bucuria și abandon în poveste al scriitorului.

În ceea ce mă privește, am avut de câteva ori, pe parcursul lecturii, momente plăcute de „uitare”. Majoritatea autorilor nu mă lasă deloc să uit că eu citesc o carte, o construcție (imperfectă), că am în față o făcătură cu inerente și uneori grosiere cârpeli cu ață albă. Romanul lui Vosganian are multe momente de autenticitate, de organicitate, imitând viața până la a înșela ochiul cel mai vigilent. Se cuvine felicitat pentru asta.

Părțile mai subțiri, inevitabile la o carte de asemenea dimensiuni, vin din forațarea pe-alocuri a limitelor posibilului și din paginile cu detalii excesive. Deși subiectul e pretabil unei tratări pe spații vaste, el putea fi concentrat și într-un număr mult mai mic de pagini. Descoperind un subiect-armonică, romancierul alege să tragă de el, extinzând obiectul până la limita maximă. Fără să-l rupă însă.

Copiii războiuluieste un roman contemporan atent fasonat, interesant, bine conceput ca plan și executat cu profesionalism. Nu e genul de carte care poate fi abandonată relativ repede, autorul își păstează surprizele pentru final, dar nici nu e o lectură de-o noapte sau pentru o călătorie pe ruta București-Iași. Romanul se pretează unei lecturi lente și atente, oferind pe parcus destule satisfacții pe care un cititor de performanță nu trebuie să și le refuze.