Interviu realizat de scriitoare Denisa Popescu (foto) și apărut pe site-ul Bibliotecii județene Argeș

”TRĂIM ÎNTR-O SOCIETATE AMORALĂ, LIPSITĂ DE REPERE” – VARUJAN VOSGANIAN ȘI PATIMILE DUPĂ GÖDEL –

 

Romanul ”Patimile după Gődel”este, într-adevăr, o meditație cu privire la condiția umană în era digitală. Relația dintre om și computer este una complexă, aș zice de-a dreptul faustică, iar tentația de a ne „vinde” sufletul este mare. Computerul ne oferă multe iluzii, putem călători într-o clipită în orice colț al lumii, putem accesa biblioteci și vizita muzee, putem asculta ce muzică dorim, putem comunica în timp real cu o mulțime de oameni, lumea întreagă este un imens Epidaur, în care fiecare șoaptă, din orice ungher, se aude peste tot. Computerul ne ajută să cunoaștem, dar nu ne ajută să și înțelegem. 

Computerul este amoral, el nu deosebește între bine și rău. Din păcate, această proprietate a cyberspațiului se transferă adesea asupra mânuitorilor săi. Personajul central din roman începe prin a fi amoral, dacă nu de-a dreptul cinic, stăpânind cyberspațiul, el are impresia că poate stăpâni lumea, că poate opune forța sa lăuntrică divinității. Mesajul romanului, în ciuda acestor aparențe, este profund uman, el produce o succesiune de revelații în care compasiunea și iubirea înving în cele din urmă.

Personajul crede că cel care mântuie lumea nu trebuie să fie un Dumnezeu veșnic, căci acesta este semnul slăbiciunii omului, ci un Dumnezeu care moare, ceea ce arată puterea umană. În finalul romanului, într-un anume fel, omenirea o ia de la început, odată cu exodul din sclavie către libertate.

Romanul este și nu este realist, în înțelesul comun. Cum simbolul face parte din realitate, nici literatura nu poate fi doar o descriere a realității, așa cum ne-o prezintă simțurile, ci și o descriere a născocirilor, a fantasmelor, a simbolurilor. De fapt, literatura pășește chiar pe această frontieră simbolică dintre realitatea imediată și nălucire.

Nu am scris romanul în timpul epidemiei, l-am terminat chiar în martie 2020, când molima s-a declanșat la noi. Dar l-am corectat în timpul perioadei de izolare. Rescrierea și corectarea unui roman sunt la fel de importante ca prima lui scriere. La toate cărțile mele, că sunt de poezie sau de proză, perioada aceasta durează cam un an. Așa s-a întâmplat și cu Patimile lui Gödel, care au apărut în librării la începutul lui 2021.

Într-un fel sau altul, aparținem cu toții, utilizatorii internetului, generației digitale. Nu este o chestiune de vârstă, chiar dacă, într-adevăr, cei mai frecvenți și mai abilitați utilizatori sunt tinerii. Diferența constă în transferul de responsabilitate pe care ești dispus să-l faci de la tine către computer, lap-top sau telefon mobil (care a devenit și el un computer) și în transferul de comunicare pe care îl cedezi către Facebook, LinkedIn, Instagram, Twitter etc. etc. La un moment dat, fără să-ți dai seama, devii concav, centrul de greutate ajunge să fie în afara ta.

În romanul Patimile după Gödel apare, de pildă, o scenă în care un băiat și o fată își dau întâlnire și, întâlnindu-se, comunică prin SMS și își iau rămas bun pe SMS, uitând că, de fapt, stăteau unul lângă altul.

Romanul prezintă numeroase fațete ale relației dintre om și computer, unele benefice, altele, însă, puse în slujba răului. Și încă ceva. Chiar dacă personajele aparțin mai ales generației născute după 1990, ele repetă, într-un fel sau altul, destinul generațiilor anterioare. Istoria curge, dar, într-un fel, e neschimbătoare, precum un coral de Johann Sebastian Bach.

Revine, și în acest roman nou, tema traumei. Societatea noastră – nevindecată încă de suferințele provocate de comunism – se amăgește că e sănătoasă, că e liberă și că poate construi un viitor luminos. Ce înseamnă postcomunismul românesc și cât de departe suntem de limanul vindecării?

Romanul propune cititorului mai multe teme, printre care una este aceea a sensului tranziției, a semnificației postcomunismului românesc. Opinia personajului central este categorică: el spune că, așa cum n-a existat comunism românesc, nu există nici postcomunism românesc. Dacă ar fi existat comunism, postcomunism nu ar fi existat, căci după comunism nu mai poate exista altceva. Post-utopiile încă nu s-au inventat.

Comunismul a fost mai degrabă o invenție a celor care voiau să-și scuze slăbiciunile, umilința acceptării, compromisurile, oportunismul, încercând să înlocuiască culpabilitatea cu victimizarea.

Nu știu dacă v-ați pus această problemă, dar conceptul de postcomunism nu a existat înainte de 1990. Personal, nu cunosc nici o scriere a vreunul filosof, teolog sau literat român care să fi imaginat lumea de după. Postcomunismul a fost un termen care a lipsit în comunism. Noi l-am inventat, în 1990, dar într-un mod care a dăunat. Generația mea, a copiilor născuți după război, ajunși la maturitate în 1990, a eșuat istoric tocmai din acest motiv. În 1990, noi întrebam „Ce-ați făcut în ultimii cinci ani?”, în loc să spunem ce-o să facem noi în următorii cinci. Încercam să descâlcim trecutul, fără să încercăm să limpezim viitorul. De aceea, în 1990, noi am intrat cu spatele pe poarta cea mare a istoriei, am privit mai degrabă către trecut decât spre viitor. Din păcate, dinspre trecut aveam adversari mult mai puternici decât noi, în viitor noi am fi fost mai puternici. În 1990, trecutul ne-a învins.

Vorbind de limanul vindecării, suntem încă departe. Noi, cei din generațiile mai vechi, n-am fost educați să fim liberi. Tot încercând să ne educăm, am omis, adesea, să-i educăm în spiritul libertății pe copiii noștri, uitând că ei sunt mai vulnerabili decât noi la păcatele și năravurile comuniste, căci noi măcar le-am cunoscut și știm de ce anume să ne ferim. Din acest motiv, suntem încă departe de limanul vindecării și nu știu dacă suntem pe drumul cel bun. Căci, pe măsură ce ne lecuim, ne vătămăm.

Bine și Rău. Adevăr și Fals. Acestea sunt perechile de concepte care ne creează probleme mari astăzi. Dar n-a fost dintotdeauna așa, sub alte învelișuri, sub alte aparențe? Credeți că scindarea, separarea Binelui de Adevăr este exterioară naturii umane?

 Cititorul poate urmări, pe parcursul desfășurării acțiunii, ipostazele prin care trece personajul principal, de la indiferență, amoralitate, dispreț față de ceilalți, mizantropie, la dimensiunea înaltă a compasiunii și solidarității. Scena finală a exodului, e drept, într-o variantă modernă, în care valurile Mării Roșii sunt înlocuite de download-ul pixelilor, este pilduitoare. Să ne înțelegem, Patimile după Gödel nu este un îndrumar etic, romanul nu pune concluzii. Întotdeauna, am crezut că nu trebuie puse concluzii, concluziile omoară arta. Dacă vrei concluzii, scrii un pamflet, eventual un eseu sau faci declarații politice. În literatură, concluziile aparțin cititorului, povestitorul este, după preferință sau în același timp, avocatul apărării și al acuzării, dar mai ales martorul. Literatura este mărturie. Acest roman este o mărturie despre vremurile de azi.

Binele și Adevărul sunt două valori care nu există ca atare decât dacă le împarți cu ceilalți. Binele și Adevărul nu sunt numere prime. Dacă vrei să impui binele tău, o să ajungi să-l impui cu sabia. Iar dacă ții doar la adevărul tău, ai să rămâi captiv în propriul adevăr. Literatura nu descoperă Binele și Adevărul. Ba, mai mult, există personaje care pot fi socotite la o pagină bune și la o altă pagină rele, funcție de împrejurare și de interlocutor. Ceea ce oferă literatura sunt reperele. Literatura nu-ți arată drumul, căci drumul e doar al tău, dar îți arată unde e pe cer Steaua Polară, ca să știi cum trebuie să-ți găsești drumul tău.

Din păcate, societatea românească nu găsește aceste repere. În istoria omenirii, moralul și imoralul coezistă, fiecare e reper și graniță pentru celălalt. Noi astăzi nu trăim într-o societate morală sau imorală, ci într-un amorală, lipsită de repere. Pe cerul nostru nu pâlpâie Steaua Polară. Este una dintre ideile pe care le sugerează Patimile după Gödel. De fapt, încercând să infirme principiul incompletitudinii al lui Kurt Gödel, personajul principal al romanului caută pe cer propria Stea Polară.

Adevărul nu este neapărat bun, deși ar fi minunat să fie așa. Iar Binele este adesea doar o iluzie, ceea ce îi poate pune sub semnul întrebării veridicitatea. Când Binele și Adevărul vor deveni pâinea noastră cea de toate zilele și ne vor bucura pe toți împreună, înseamnă că am ajuns în Noua Atlantidă.

În ce măsură scriitorul își mai reprezintă, astăzi, comunitatea, poporul? În sensul de purtător de cuvânt, de formator de opinie, de mentor, de emancipator, la nivel de mentalități, de atitudini?

Că poporul român s-a născut creștin e o legendă și e frumos să credem în ea. Cert este, însă, că politica românească s-a născut din cultură. Mai toți oamenii politici importanți ai secolului al XIX-lea au fost și mari oameni de cultură. E drept că și sistemul electoral obliga la un anumit statut social și educațional. Această tradiție s-a continuat, în bună măsură, și în secolul al XX-lea. Mergeți într-un colegiu, în laboratorul de limba română (dacă mai există așa ceva) și în cel de istorie, și veți găsi pe pereți cam aceleași portrete. Câtă vreme politica românească a fost înfăptuită de oameni de cultură, România a făcut politică mare și a avut izbânzi mărețe pe care le celebrăm și astăzi. Când, după Al doilea Război, politica a ignorat, a disprețuit cultura sau a folosit-o ca instrument al autorității, poporul român a ieșit în afara propriei istorii, a rătăcit într-un exil interior. După 1990, noi am încercat să reînnodăm această tradiție. Am crezut că realizarea unei lumi noi e în primul rând un act de cultură și că esența tranziției e una culturală, ținând, mai ales, de emanciparea mentalităților (eu cred asta și acum). Mai toți oamenii de cultură importanți au intrat în activismul politic sau civic. Am avut în Parlament academicieni, cărturari, profesioniști reputați. La un moment dat, prin anii ’90, eram în Parlament câteva zeci de membri ai Uniunii Scriitorilor. Din păcate, această tentativă de a da tranziției o dimensiune culturală a eșuat. Oamenii de cultură s-au retras încetul cu încetul din arena publică, nu sunt purtători de cuvânt ai națiunii, necum făuritori de destin național. Scriitorii au o poziție marginală, ei nu sunt pe teren, ci undeva, la peluză, dar și acolo vocea lor este acoperită de cea a galeriei, a vuvuzelelor.

În cea mai mare parte, scriitorii noștri importanți, pornind de la clasici, au fost conservatori. Ei au ales mai degrabă să fie reacționari decât revoluționari. Acum trăim alte vremuri, ale corectitudinii politice, care este o formă searbădă de marxism, în care arta autentică se simte stingheră.

Eu rămân la aceleași convingeri de acum treizeci de ani. Politicul nu se poate reforma decât prin cultură. Nu neapărat prin creatori de cultură, dar prin oameni educați în cultură, pentru care înălțimea teancului de cărți citite este mai mare decât înălțimea scaunului pe care stau.

Nu ne e ușor în România tranziției. Rar un popor care își distruge elitele cu atâta entuziasm ca poporul nostru.

 Ce s-a schimbat înăuntrul dvs., în acest timp scurt, dar dens, că pare o viață – eu îi spun timp pandemic? La ce convingeri ați renunțat, ce reflexe ați dobândit, mintea sau inima a fost mai încercată? Care este, de fapt, mai încercată, întrucât capătul drumului pe care am pornit nu se întrezărește?

Pandemia este o perioadă de care, atunci când o să ne amintim, o să ne rușinăm. Lipsită de demnitate în fața morții, temătoare și slugarnică, dispusă să renunțe la valorile fundamentale, uitând că a fi liber este forma cea mai înaltă de apărare a ființei umane. Pe vremuri, aveam, oarecum, șansa Cortinei de Fier, știam că dincolo de ea e o lume spre care putem visa și spre care putem evada. Acum nu mai există așa ceva. Înainte exista lagărul socialist din care voiam să evadăm. Acum, peste noi se așază lagărul globalist, care suferă molimele Egipetului, dar malurile Mării Roșii nu se întrevăd.

Mă întrebați la ce convingeri am renunțat. Nu mi-am schimbat convingerile. Am rămas același ins revoltat, prea puțin dispus să accept constrângeri pe care nu le înțeleg și canoane pe care nu le împărtășesc.

DENISA POPESCU

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Interviuri, Noutati, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>