Ioan Holban în România literară (nr.48/nov. 2018):„Pe raftul cu cărţi refuzate din camera obscură a literaturii noastre de azi, trebuie aşezată, între primele, Statuia comandorului a lui Varujan Vosganian”

 

 

 

Convoiul celor fără scăpare

 

Literatura română de după 1948 sea­mănă, într-o oarecare măsură, cu opera lui Procopius din Caesareea (de unde se vede că regimurile totalitare, oricînd s-au manifestat în istorie, generează acelaşi tip de discurs literar). Istoria se­cretă e taina, faţa ascunsă, conştiinţa care mărturiseşte pentru posteritate, în vreme ce Războaiele şi Despre zidiri sînt scrise de supusul împăratului Iustinian. Păstrînd datele acestei comparaţii, cîţi dintre scriitorii români de după instalarea totalitarismului comunist vor fi avut în sertare o astfel de “istorie secretă”? Oda­tă deschise după 1989, mai toate sertarele şi-au arătat numai pra­ful. Literatura de sertar are, la noi, trei înţelesuri: sînt cărţi destinate sertarului pentru un timp (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Țopa au scris cîteva din volumele lor în anii ’50, făcînd legămîntul că nu le vor publica decît la împlinirea vîrstei de patruzeci de ani), sînt altele, închise prin unghere, se părea că pentru totdeauna (e cazul “literaturii peniteciare”, ieşită la iveală abia după căderea dictaturii: textele ce se înscriu în aceas­tă categorie reprezintă, însă, mai mult nişte documente zguduitoare şi doar în puţine cazuri ceea ce numim, îndeobşte, “literatură”), în fine, sînt cărţi scrise pentru a fi publicate, refuzate, însă, de cenzura vremii din cauza mesajului lor subversiv. Sigur că discuţia se poartă, în această perspectivă, asupra raportului dintre valoa­rea literară şi valoarea morală a unor asemenea manuscrise, cu implicaţii etice și profesionale încă greu de evaluat pentru scriito­rul român. Exil, interdicţie de semnătură, cărţi amînate, mari seg­mente din cultura noastră, înstrăinate: un peisaj dezolant, o lite­ratură ca un lung șir de absenţe – aceasta este camera obscură a literaturii noastre, deschisă în 1990.

Sertarele scriitorilor noştri con­temporani n-au fost deloc generoase; au ieşit de acolo, totuşi, pînă la mijlocul anilor ’90, Arhitectura valurilor de Ana Blandiana, Moartea citeşte ziarul de Mircea Dinescu, Interiorul unui poem de Ştefan Aug.Doinaş, Malul albastru de Gellu Naum, romanul Pîndă şi seducţie de Nicolae Breban, Cartea eşecurilor de Mircea Mihăieş, Corpuri de iluminat de Stelian Tănase, Deasupra lucrurilor, neantul de Nichita Danilov, Maşina de uitat de Nicolae Prelipceanu, Călătoria mea ca martir şi erou al timpului de Dan Laurenţiu, Îngeri ma­culaţi de Maria-Luiza Cristescu. Pe raftul cu cărţi refuzate din ca­mera obscură a literaturii noastre de azi, trebuie aşezată, între primele, Statuia comandorului a lui Varujan Vosganian; scrise între 1986 şi 1988, prezentate lui Mircea Ciobanu, unul dintre editorii de elită de la “Cartea Românească”, retrase, apoi, la sfatul acestuia pentru că şansele de a se tipări erau nule, apărute, totuşi, în anul 1994 şi, acum, în urmă, într-o a doua ediţie, cele patru texte ale volumului sînt, tematic şi stilistic, la nivelul valoric înalt al prozei din Cartea şoaptelor, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri şi Copiii războiului. În pofida unor modificări în privinţa limbajului şi structurilor epice – cu asumarea frazei somp­tuoase unde, adesea, în modurile autoficţiunii, se cuprind letopi­seţul familiei şi saga neamului din Cartea şoaptelor, a realismului magic şi “vocii” povestitorului oriental în Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri sau a modalităţii romanului-frescă, (re)construind istoria României din 1940 pînă astăzi, cu oamenii siste­mului în teroarea fricii şi suspiciunii din Copiii războiului -, Varujan Vosganian este mereu egal cu sine, începînd chiar cu texte­le primei cărţi, fără compromisuri, fără teamă şi, mai ales, fără dorinţa de a fi publicat cu orice preţ: ca şi Copiii războiului, nuvelele din Statuia comandorului constituie o radiografie crudă, foarte exactă, însă, a societăţii totalitare şi oamenilor săi.

Personajele lui Varujan Vosganian nu sînt nişte “eroi”, în tipologia consacrată a prozei tradiţionale, ci, mai degrabă, nişte oameni fără calităţi, cum îi numea Musil; astfel, în nuvela care dă titlul volumului, Matias şi colegul său dintr-un magazin de obiecte sanitare nu fac nimic: unul meştereşte mereu nişte fire, celălalt lustruieşte de zor nişte “fileturi nefolositoare”, clienţii caută obiecte care nu se găsesc, în atmosfera şi dialogul specifice comerţului vremii: “- Robineţi de un ţol aveţi? întrebă, în cele din urmă, bătrînul, confirmîndu-i bănuiala. – N-avem, am răspuns, cu aerul unuia care ştie despre ce e vorba. -Ba­terii pentru baie? întrebă de data asta o femeie rumenă, numai zîmbet. – Nu sunt, i-o retezai eu şi zîmbetul îi fugi de pe buze ca un fluture speriat, aterizînd pe obrazul lui Matias, care chicotea în colţul lui. – Nu vi se întîmplă cumva să aveţi ventile pentru chiu­vetă? veni o altă întrebare de la o altă femeie. – N-am mai avut de mult, oftai. Dar mai treceţi. Și tot aşa. – N-avem”. În cenuşiul unei realităţi care bălteşte în praf şi în vidul lui “n-avem”, două fapte explodează, demolînd-o, în fond; o femeie vrea să se sinucidă aruncîndu-se  cu  repetiţie, de la etajul unui bloc şi e mereu salvată de cei doi care o sperie, trezind-o cu o “cîrîitoare”, iar Matias fură statui de peste tot pe care le adună într-un hangar, între ele dominînd statuia de piatră a lui Iosif Vissarionovici Stalin: Matias sfîrşeşte, de altfel, în îmbrăţişarea simbolică a statuii care se prăbuşeşte peste el: negustorul de nimic din magazinul de obiecte sanitare e ultima victimă a fiorosului tiran. Oamenii vremii, spune Matias sînt nişte gînditori, adică, niște analfabeți și proşti care îşi orientea­ză prostia “spre un scop”, ajungînd, în acest fel, la “un act de cunoaştere”: gînditorul din proza lui Varujan Vosganian este cel care are un comportament anormal, e prost şi analfabet, iar lumea din Statuia comandorului a aceea a gînditorilor.

Negustorul din prima proză se în­soţeşte, în Cercul de aramă, cu muncitorul epocii venit de la ţară, cu “industrializarea socialistă”, pentru a lucra, în peisajul de­zolant al unui combinat de altădată, cu echipa care descarcă zgură din vagoane; Gheorghe a lu’ Stavăr din Nucet lasă pămîntul viu, cel în care tatăl său, solomonar, caută fîntîni unde “numără stele­le şi i se păreau foarte aproape”, pentru a vîntura pămîntul mort, munţii de zgură, un fel de “morminte colective”. Magazinul pustiu şi întinderea de zgură de la combinat sînt locurile de identificare ale unei lumi îngheţate, cu oameni animalizaţi pînă la pornirea de a ucide pe cineva, strînşi într-un convoi al celor fără scăpare: “Soarele se lăsase după creste. Bărbaţii, mergînd, începuseră dintr-odată să capete umbre. Și trupurile lor simţeau umbrele acestea care se lungeau pe lîngă şine ca pe o odihnă. Se apropiau de lizieră. În spate, întinzîndu-şi aripile de fum, combinatul”. Vieţi fără scăpare sînt şi intelectualii din Cercurile lui Arhimede, tineri din “generaţia de sacrificiu”, care nu au nici o şansă; fiecare îşi trasează cercurile sale pe nisip şi le apără cu braţele, zadarnic, însă, pentru că, iată, “metafizica e un lux pe care nu orice socie­tate şi-l  poate permite”. Emanoil ratează o carieră pentru că, în anii ’80, s-a desfiinţat Institutul de Matematică din Bucureşti – “încă o lovitură dată imperialismului” -, merge la o şcoală într-un sat unde, în grădini, creşte doar hrean, nu se întîmplă nimic, iar copiii n-au nevoie de matematică pentru că “trebuie recoltaţi porumbul şi cartofii”. În ironie şi sarcasm scrie Varujan Vosganian des­pre ţăranul vremii în Surîsul Jocondei, în peisajul derizoriu al unui sat unde singurul loc viu este crîşma şi unde pîinea nu vine întrucît “brutăria abia ajunge pentru oraş”, curentul elec­tric se întrerupe “la un ceas de la lăsarea întunericului”, cu apocalipsa de fiecare noapte în bezna densă “de parcă suflaseră dracii peste toate lumînările din lume”; ţăranii din satul epocii trăiesc între năluciri (“Auzi, adăugă, acuma parcă mi-aduc aminte de o lu­mină cumva cenuşie care fugea pe uliţă. Asta ce să fi fost?”, se întreabă Carabă), beau ţuică de dimineaţă pentru a stinge foamea şi singura grijă e să se aşeze la coada pentru pîinea care nu vine, scriindu-şi numerele de ordine, cu creta, pe sumane: oameni care postesc tot timpul, terorizaţi de cotele pe care nu au de unde să le dea, iar Bîrligea, într-un episod memorabil, taie vaca şi “o dă pierdută” la mica publicitate din ziarul de la oraș: acolo, în lec­tura lui Goglează, proletarul între ţărani, singurul care ştie să

citească, scrie că “totul e bine” şi “aratul merge în plin”: restul sînt analfabeţi şi proşti, deci, gînditori, în logica primei proze a cărţii.

Nuvelele din Statuia comandorului sînt antologice, într-o arhitectură epică fără cusur, dar, deopotrivă, reprezintă şi nişte documente ale memoriei colective; nişte gînditori, aceştia sînt negustorii, proletarii, intelectualii şi ţă­ranii unei epoci strivite în îmbrăţişarea de piatră a Comandorului: cum să se tipărească o asemenea carte înainte de 1989?

 

Ioan Holban

 

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>