Ion Cristofor și Revista Tribuna: „Ei spun…” un volum care apropie de textul Scripturilor, cu valențe vindecătoare

Poezia unui „rebel fără cauză”: Varujan Vosganian

Unul dintre puținii politicieni credibili din zilele noastre, romancier de succes internațional, cunoscut mai ales prin capodopera sa Cartea șoaptelor, Varujan Vosganian este, înainte de toate, un remarcabil poet. A debutat editorial destul de târziu, abia în 1994, cu volumul Șamanul albastru. Publică apoi Ochiul cel alb al reginei (Editura Cartea Românească, 2001) și Isus cu o mie de brațe ( Editura Dacia, 2004), consolidându-și o reputație de poet de primă mărime a liricii actuale. Prin vârstă dar și prin unele aspecte ale liricii sale, poetul a fost încadrat în generația optzecistă, iar unii comentatori îl etichetează ca fiind un poet ce ilustrează estetica postmodernismului.
Chiar dacă acest recent volum, Ei spun că mă cheamă Varujan (Editura Art, București, 2019), nu contrazice integral aceste etichete, cartea de față e singulară, poetul plasându-se cu hotărâre dincolo de mode, estetici sau de reperele unei generații anume. Lirica sa se situează aici mai aproape de textul Scripturilor decât de lirica textualiștilor optzeciști. Poet de o echilibrată modernitate, profund actual, Varujan Vosganian pare, prin această carte, mai apropiat de Homer decât de Mircea Cărtărescu. Trebuie să subliniem că volumul te cucerește încă de la primele poezii prin substanța lui vie, dramatică, palpitând de suflul autentic al existenței. Varujan Vosganian este adeptul unei poezii colocviale, al unei expresii simple, dialogul fiind atributul unui sentiment al fraternității, al comuniunii cu colectivitatea. Fluxul confesiv te subjugă prin forța combustiei intelectuale, prin luciditatea cu care sunt transcrise neliniștile existenței. Vocația autoanalitică a liricii e vizibilă încă din poezia ce deschide volumul, Prefață, o piesă ce enunță motive ale volumului, obsesiile fundamentale (timpul devorator, dragostea, proximitatea morții, destinul, cunoașterea sinelui etc). Deși poezia Prefață pare a trece în revistă, ca o orchestră ce enunță principalele teme înaintea concertului, poemul este antologic: ”despre lucrurile care nu s-au întâmplat dar nu se mai întorc/ despre drumul prea scurt ca să pot ajunge/ la capătul lui despre mulțimile care mă apără de mine însumi/ despre firimiturile de la masa de seară/ când ceva din mine mă vinde/ despre gândurile care se repetă la nesfârșit /ca-ntr-o oglindă așezată în fața oglinzii/ despre liniile palmei pe care, citindu-le, ghicitoarea/ mi-a spus că o să trăiesc mult și bine/ dacă o să pot traversa o punte// și de atunci am tot timpul senzația/ că trupul meu se clatină pe puntea aceea/ și iarăși despre lucrurile care s-au întâmplat și se tot întorc/ despre frica de a iubi înainte de a fi iubit/ despre așternutul rămas după o noapte de dragoste/ ca un mormânt răscolit/ despre ploaia care numără toate clipele /într-o singură clipă// despre mine”.
Pus în fața provocării fenomenului primordial al temporalității, poetul își exprimă opțiunea de a alege eternitatea în fața clipei efemere. E una din conduitele definitorii ale acestui autor ce înțelege să facă din scris mai mult decât un loc privilegiat de manifestare a sensibilității, ci, mai ales, unul de manifestare a conștiinței, a unui om atent la seismele eului propriu, dar și la cele ale unei istorii turbulente, adeseori tragice. Altfel spus, Varujan Vosganian imprimă poeziei sale o subînțeleasă atitudine etică, de cavaler al dreptății și al adevărului. E suficient să citim un poem precum Fortul 13, loc al martiriului unor personaje istorice, dar și unul care păstrează secvențele unor clipe din Revoluția din decembrie 1989. Poetul transcrie aici amintirile proprii, ca într-o consemnare pe viu: ”nesfârșiți și subțiați ca toți cei cărora li s-a luat totul/ mai puțin așteptarea /am putut încăpea, la pușcărie, câte doi într-un pat/ cel de alături nu avea mai mult de nouășpe ani/ dinții îi erau sparți cu patul puștii/ și gingiile însângerate/ deși nu avusese încă timp să păcătuiască// peștii străbăteau mările în tăcere o baionetă/ care se înfige în carne/ eram sleiți, cu ochii adânciți în orbite/ dar morții noștri erau frumoși, de neocolit// cel de lângă mine era un copil/ plângea și îi spuneam să nu-i fie frică/ deși teama, cu buzele însângerate,/ tocmai mușcase din mine/ și carnea mea i-a răspuns”.
Axa ideatică a unei memorii istorice este prezentă în numeroase din paginile acestui volum, multe poezii fiind evocări ale strămoșilor săi armeni, dispăruți în bezna unei istorii sângeroase. Un poet al memoriei este autorul și atunci când evocă și ravagiile unei istorii tulburătoare, ca în poezia intitulată Stigmatele: ”Trăim vremuri când revoluțiile și-au pierdut din prestigiu,/ iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg/ și strig oricui ar vrea să m-asculte:/ „Fericiți aceia ce iartă, căci numai ei se pot lecui!”/ Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian,/ pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa,/ fără să știe că vaporul izbăvitor plecase./ În jurul meu se lasă acum o pace ursuză,/ martiri mai sunt doar pe plăcuțele cu nume de străzi./ Și uneori, când nu știu cine sunt și numele/ nu-mi mai e de folos/ caut stigmatele pierdute acum mai bine de-un secol/ pe țărmul unei mări pe care catargele/ nu se ivesc.// Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare/ s-o merit.”
Traversat de amintirea unor epoci dureroase, lirismul refuză trâmbițele unei retorici vehemente. Tonul e calm în aparență, strigătul poetului e surdinizat. Într-un text al unei conferințe intitulate „Despre uitare, răzbunare şi iertare”, Varujan Vosganian a reliefat importanța lor în istorie, subliniind că: „Uitarea este un monolog, iertarea este un dialog, iar răzbunarea este un accident”. Poetul pare să adopte terapia iertării, soluția creștină a dialogului între diversele comunități umane. De altfel, Varujan Vosganian refuză poezia narcisiacă, monologală, lipsită de memorie, centrată asupra propriului sine (“e o lașitate să vorbesc despre mine”), celebrând „în tăcere” „o sâmbătă a morților”, potrivit unei etici autoimpuse: „vorbesc în tăcere, strig în tăcere / fiecare zi este o sâmbătă a morților / poezia mea e tăcută ca o pâine rotundă / care și ea se frânge-n tăcere” (Scriu în tăcere). Versurile citate constituie un credo, o veritabilă artă poetică, nuanțată și în alte pagini ale volumului. Dacă „raiul inocenților e același pentru toți inocenții”, iadul este individualizat, asumat de poet („în schimb demonii mei sunt numai ai mei”). De o mare pregnanță sunt meditațiile poetului asupra unor valori fundamentale, cum ar fi adevărul. Iată o superbă Elegie târzie: „am vrut să aduc lumii adevărul/ dar am văzut că așa ceva nu se poate/ am rămas captiv în propriul meu adevăr// am vrut să aduc lumii dreptatea/ dar dreptatea se împarte numai cu sabia/ am înțeles asta până nu a fost prea târziu// am mijit ochii să pot vedea-n depărtare/ dar depărtarea mea era o aruncătură de băț/ pe lângă depărtările lor/ și ei m-au țintuit cu puștile cu lunetă/ dar când am aflat asta era deja prea târziu// nu am fost singur în bătaia puștii și nici/ în spatele ușilor zăbrelite/ cineva ne-a împărțit taina durerii precum/ pâinea cea nedospită/ dar pentru a-l găsi pe acela căruia trebuie/ să îi cer iertare/ niciodată nu va fi prea târziu// trăiesc un sfârșit fără de sfârșit/ întotdeauna-i prea mult și niciodată destul/ și dacă despre cineva s-ar putea spune/ că e încă tânăr și aproape bătrân/ eu sunt aproape bătrân și încă scriu poezii// ca vinul stors din strugurii care se coc mai târziu”.
Lirica lui Varujan Vosganian e una sapiențială, meditație a unui „rebel fără cauză”, cum se definește în splendida poezie Casa vânturilor: „aș vrea să scriu un vers pentru fiecare om/ pe care l-am cunoscut/ un vers ar fi prea destul să cuprindă/ povestea unei vieți/ uneori un singur cuvânt/– eros, agape sau filia// sunt un rebel fără cauză de aceea scriu/ despre oamenii pentru care viața e o obișnuință în plus/ despre cei pe care istoria nu-i numește, ci-i numără/ despre cei care nu au o poveste a lor/ povestesc despre ei cum ar fi să povestesc despre mine/ pentru ca oamenii să nu rămână nepovestiți/ uneori e destul un singur cuvânt/– eros, agape sau filia”.
Cercetându-și mereu arhiva de tăceri și de șoapte a inimii, Varujan Vosganian scrie dintr-o necesitate imperioasă a confesiunii, a împărtășirii propriei revolte, încercând să se vindece și să ne vindece de propriile inerții și platitudini. „Poet este cel care rupe dependența noastră de obișnuință” – spunea Saint-John Perse în discursul de la Banchetul Nobel din 10 decembrie 1960. Confesiunile și „poveștile” lui Varujan Vosganian despre cum „am uitat, am iertat ori m-am răzbunat” (Aleph) și revoltele acestui rebel, „apostol desculț al absurdului” (cum se definește el însuși în poezia Religia cea nouă) se adună în acest volum în expresii tulburătoare, care ne vindecă de inerțiile și platitudinea vieților noastre. Pentru un poet care-și concepe lirismul în analogie cu pâinea și vinul, rostirea poetică devine o euharistie vindecătoare.

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>