Ion Holban and Evenimentul de Iasi – “The Game…, an admirable book!”

Dincoace de lumea de dincolo

Nu sînt puţini la număr cei care au crezut că, după romanul Cartea şoaptelor – apărut în două ediţii, 2009 şi 2012, la cea mai prestigioasă editură de la noi, “Polirom”, premiat, de mai multe ori, în ţară şi străinătate -, Varujan Vosganian ar putea trece în seria autorilor “de o singură carte”: nume pre­cum Tomasi di Lampedusa ori Mateiu I.Caragiale n-au lipsit atunci, în 2009, dintre judecăţile de situare şi, nu neapărat dintr-o reverenţă pentru persoana publică. Referinţele critice veneau de la oameni se­rioşi, profesionişti, provocate de marea surpriză pe care a creat-o Cartea şoaptelor, un text fastuos prin structurile imaginarului, do­cumentată, deopotrivă, pînă la amănunt: legenda şi adevărul şi-au gă­sit sinteza, cum se spune, în acea carte de referinţă, printre primele cinci romane prin care începutul de secol arată bine, cel puţin, promiţător, ca să fiu în tonul covenţiilor de tot felul.

Povestirile şi nuvelele din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Editura Polirom, 2013) au venit, aşadar, într-un context problematic, într-o aşteptare care a trecut toată grila, de la frison la cîrcoteli; lumea literară, alta decît aceea a televiziunilor şi tabloidelor, altfel simte evenimentul Textele din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri părăsesc registrul din Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian se întoarce în (i)realitatea imediată, păstrînd, fireşte, modalităţile epice, mai ales cele ale realismului magic; nu sînt numeroase acestea, dar determină trasee ale lecturii, indică zone de intersecţie a visării cu realul, readuce simboluri “vechi” într-o lume “nouă” mereu dispusă să-şi uite originile şi numele. În Judecata de Apoi a statuilor, de pildă, Petrache, un îngrijitor într-un muzeu făcut dintr-un fost fort, citeşte, într-un anume fel, statuia ecvestră din curte, ajungînd la un “cod al făuritorilor de statui”, ştie că moartea e asemeni scoaterii unei ciuturi din fîntînă (“Ştii cum e omul… Cînd îl ia e ca şi cum ai scoate o ciutură din fîntînă. Apa se aşază la loc, se netezeşte ca şi cum nici n-ar fi fost. Uită lumea, ştii cum se zice, ziua de ieri şi aia de-acum o mie de ani sunt la fel de departe”), stă într-un spaţiu magic, unde se petrece lumina în întuneric, el poate să fie, iată , omul din binomul soare-genune, se luptă cu un corb şi caută nimbul de lumină,  vede răsăritul soarelui (într-un loc anume din fort) şi al stelelor (de pe o macara părăsită, unde, semnificativ, se împlineşte, în eros, cu Aurica). Totul se petrece,  însă, în Vinerea Mare, de Paştile Morţilor, cînd se poate întîmpla învierea statuilor care cresc în oameni şi a oamenilor cu chip de statui – într-o revoluţie, aceea din 1989, desigur, cînd “s-a răscolit fînul, să nu se mucegăiască” şi “tot paiele alea vechi sunt”, într-o lume care se surpă (“oraşul nostru e aplecat într-o rînă”, spune Petrache) pentru că a uitat să ridice privirea spre stele.

Toate nuvelele şi povestirile din aceas­tă admirabilă carte se pot citi într-un dublu registru. În Iacob, fiul lui Zevedei, Varujan Vosganian leagă poveştile, asemeni povestitorului oriental; Iacob, fiul lui Zevedei e, în Vechiul Testament, şi al Salomeii, fratele Sf. Evanghelist Ioan, ruda Domnului, numit şi “cel Mare”. Originar din Galileea, era pescar, ca şi fratele şi tatăl său. Au fost chemaţi direct de Iisus, pe cînd se aflau pe lac, la pescuit. Predică Evanghelia tuturor evreilor din afara Iudeii, ajungînd pînă în Spania. Întors la Ierusalim, sub domnia lui Agrippa, ne­potul lui Irod, este denunţat şi decapitat. Moaştele au fost duse în Spania, iar legenda spune că ele au ajuns în chip miraculos la Santiago de Compostella, unul dintre cele mai importante locuri de peleri­naj ale creştinilor. Apoi, Efrem din proza lui Varujan Vosganian, e numit, ca din întâmplare, şi “Sirul”, cel hirotonit de Sf. Vasile cel Mare; apoi e povestea mandarinului din China; un doctor, Pantelimon, e numit, iarăşi ca din întîmplare, “doctorul fără de arginţi”. Personajele sfîrşesc la treizeci şi trei de ani pentru că, spune cineva, “e o mare responsabilitate să trăieşti mai mult decît Iisus. Îţi trebuie un motiv serios pentru asta”. Acest cititor va căuta povestea de demult, din textele biblice, în Jocul celor o sută de frunze si alte povestiri; dar povestirea lui Varujan Vosganian nu este o conti­nuare a poveştii de altădată, chiar dacă tot angrenajul narativ se mişcă din prezent spre trecut; în fond, toate numele noastre sînt ale celor de dinainte, n-au nevoie de numele de familie, spune Zevedei, fiecare caută protecţia numelui său; “Tot aşa şi cuvintele vechi, purtate din gură în gură, din vremurile de demult şi pînă acum, se înfierbîntă pe buze”. Pentru cineva pasionat de trecut şi, mai ales, de felul cum lumea de azi creşte în orizontul celei “vechi”, rostogolind nume, istorii, întîmplări, înţelesuri, poveşti şi pilde, în conexiuni subterane, pe care prozatorul le închipuie, iar cititorul trebuie să le săvîrşească şi să trăiască istoria pînă la capăt,Iacob, fiul lui Zevedei   este lectura perfectă. Dar proza are şi un al doilea etaj narativ ai cărui protagonişti sînt victima (bunicul Cosminei, deţinut politic în puşcăriile comuniste) şi călăii săi care n-au dispărut, după eliberarea din închisoare “prin anii şaizeci”, ci, dimpotrivă, îl supraveghează şi, în final, cînd, mărturisirile devin periculoase, îl execută. Varujan Vosganian încearcă, prin intermediul personajului său, experienţa-limită a celulei, a luminii bolnave de acolo, a singurătăţii depline din spaţiul concentraţionar (“Amintirile bunicului tău definesc, în mod abstract, orice spaţiu concentraţionar”, spune “sursa” Filip Cosminei; e delatorul care va relata Vocii, iar aceas­ta va lua măsura eliminării martorului periculos al unui trecut re­cent): destinul acestui personaj din (i)realitatea imediată oferă pilda pe care, în celălalt registru, o dădea “originea” numelui (Iacob, fiul lui Zevedei): “Noi suntem nişte scoici alcătuite de-a-ndoaselea. Miezul moale îl purtăm ca pe un înveliş, iar ceea ce e puternic, calcarul, visul, e aşezat adînc, înlăuntru. Viaţa a uitat, odată cu noi, să se apere”. Între cele două etaje narative ale acestei proze – miezul, pivotul, calcarul cărţii lui Varujan Vosganian – e o cale de trecere,  o poartă “nefăcută de mîna omului”, care se deschide, sub semnul realismului magic,  între aici şi dincolo, între prezentul derizoriu şi o lume unde “timpul nu curgea, era o singură clipă care mergea odată cu el”. Personajul are şi un însoţitor în această (pe)trecere: ghepardul, apoi, motanul negru trec protagonistul peste Akheron, spre lumea de dincolo.

Cînd lumea era întreagă, Legătura de leuştean, Dincolo de lumea de dincolo   sînt bijuterii lucrate în ate­lierul unui artist care stăpîneşte deplin arta prozei; din diverse un­ghiuri, prozatorul şlefuieşte faţetele unui cristal fals care e lumea de azi. Astfel, Cînd lumea era întreagă e povestea omului-lumii cu handicap sever (Coltuc, “omul” fără picioare şi fără mîini), pentru care oamenii “normali” sînt într-o altă dimensiune: oameni-animal, oameni-pasăre şi oameni-cuvinte; Costică Ologu Fane Chioru, oamenii ne-întregi ai unei lumi care se năruie, Coltuc, în primul rînd, se joacă, în vis, de-a lumea întreagă, iar, în real, de-a lumea retezată: pe ei, ca şi lumea – între Piaţa Unirii şi Piaţa Universităţii din Bucureşti -, doar moartea îi poate reda întregi: “Eu, spuse Coltuc, mulţumindu-se să privească spre cazna tovarăşilor lui, unul care bîjbîia, altul care molfăia, ca să mă văd întreg, cum am fost la început, trebuie să fiu, în acelaşi timp, şi-ntr-un loc şi-ntr-altul. Adică să mă uit la mine de departe. Am citit că atunci cînd mori, sufletul se ridică şi se uită în jos la trupul care rămîne pe pămînt. Atunci o să mă pot vedea şi eu întreg. De-asta nu mi-e frică de moarte, aşa o să fiu şi eu om ca toţi oamenii, cînd voi muri. Ca la început…”: acesta e universul lui Costică Ologu, Fane Chioru şi Coltuc pe care “bestia” Golea îl bate pînă îl risipeşte. Legătura de leuştean e o proză care se iveşte din versurile lui Varujan Vosganian: “povestea” eului liric din Iisus cu o mie de braţe se transferă în aceea a Radei, femeia agresată în Piaţa Universităţii, în 1990, de “minerul” din Petrila, Pavel Avădanei: victima şi călăul, ca două jumătăţi ale unei clepsidre. Despre o lume retezată scrie Varujan Vosganian şi înDincolo de lumea de dincolo: e o proză intens simbolică, avînd nucleul de semnificare într-o grăma­dă de gunoi, în jurul căreia trăiesc Pîrnaie, Chisăliţă, Iadeş, Calu, Bunelu, Puţică, Lucică, Marchiza, Faraon: printre ei, în ordinea deja fixată în Iacob, fiul lui Zevedei, Magdalena şi Isaia care, desigur, e raisonneur-ul, purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu într-o lume fără Dumnezeu; “În fiecare zi de duminică, spune Isaia, Iisus moare pen­tru noi pe altar”; “Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”; “Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Se-ntoarse spre ceilalţi. Ziceţi: «Doamne miluieşte»”. În fond, muntele de gunoi e comunismul, cu vieţile noastre aruncate acolo ca într-o groapă comună în jurul căreia se cîntă Prohodul în Vinerea Mare: trecutul – desluşesc personajele prozei – e orizontul lumii surpate de azi. Într-o altă ordine, în Dincolo de lumea de dincolo, Varujan Vosganian dă măsura artei de portretist, pe care Tudor Vianu o fixa drept “la qualité maîtresse”: Calu, cei doi Puţică, Mag­dalena, Bunelu oferă portrete de antologie.

“Magul frunzelor avea picioare subţi­ri, terminate ca o împunsătură de ac. Nu putea călca decît de pe o frunză pe alta, nu ştim ce se întîmpla atunci cînd nu mai erau frunze pe care să calce, aşa cum nu ştim ce se întîmpla cu zeii cînd mor oa­menii pe care i-au creat. Trupul îi era zvelt, dar se lăţea către ume­ri. Acum vine partea cea mai grea. Căci n-avea cap şi totuşi avea, pentru că ochii lui te priveau. Zîmbea, deşi n-avea gură. Avea cîte o trăsătură pentru fiecare dintre cele cinci simţuri şi acela era chi­pul său”. Acesta e Magul frunzelor din Jocul celor o sută de frunze, Maestrul şi păpuşile sale care se însufleţesc, primesc nume, trăiesc o istorie, se urcă într-un tren care “nu oprea niciodată, aşa că ni­meni nu cobora şi nimeni nu se pregătea să urce”; aceasta e lumea lui Maca şi a celorlalte nume (Varujan Vosganian a scris Cartea şoaptelor; un personaj de aici citeşte Cartea viselor; în Jocul celor o sută de frunze se scrie Cartea numelor), căreia îi trebuie un Mesia, cum spune Maca pentru că, iată, aceasta e o lume în care nimic nu se po­triveşte cu nimic.

Jocul celor o sută de frunze şi al­te povestiri e o carte de mesaj, de asumare şi de reflecţie asupra condiţiei umane aici şi acum, prin sita unui trecut îndepărtat, cînd “trăiam cu toţii alte vieţi”. Varujan Vosganian este un prozator exponenţial al literaturii noastre de azi.