Junimea Publishing House: “The Simphony of Creative Destiny”, written by Elvira Sorohan, includes a review of “The Game”

Pe Doamna Literelor ieşene o cunosc din vremea în care, abia venită dintr-un sat sucevean pitit între dealuri şi păduri, şi după patru ani de mate-fizică, primul semestru al facultăţii s-a dovedit o adevărată piatră de încercare a puterilor. Cursul Domniei Sale, incomod pentru unii şi alţii dintre studenţi, mi-a deschis cu adevărat o fereastră spre o altă lume. Cărţi, mereu cărţi, iarăşi cărţi, cu idei multiplicându-se, iradiind dintr-una într-alta. Îndemnul la plăcuta şi cea mai de folos zăbavă continuă, atent selectată, mi-a dezvăluit frumuseţea şi perenitatea începuturilor. Literatura română veche, acel spaţiu fabulos al căutărilor şi asumărilor, al incertitudinilor şi izbânzilor, al supunerii limbii la mlădieri şi frângeri, pe nedrept îngrămădită (mai ales de programa universitară actuală) între etichete peiorative şi ostentativă nebăgare de seamă, privită cu atenţie dinăuntru îşi desfăşoară bolţile de forme şi de structuri până în zilele noastre. Mai târziu, privilegiata reîntâlnire cu Doamna Elvira Sorohan a constituit o altă cotitură a destinului meu, deschidere spre drumul multvisat al cercetării ştiinţifice. Publicând constant în presa literară şi dând la iveală, cu înţeleaptă parcimonie, câte un volum cu greutate, criticul literar nu abdică nicidecum de la principii de independenţă, care se regăsesc destul de rar astăzi în peisajul cultural.

Salon literar cu prozatori contemporani români şi străini (Editura Junimea, Iaşi 2014) nu face excepţie de la regula autoimpusă. Adunând texte de referinţă publicate de-a lungul ultimilor ani în „Convorbiri Literare”, demersul hermeneutic complex se concentrează asupra autorilor de raftul întâi, c u merite distincte, singularizaţi de valoarea intrinsecă a operei şi nu de varii conjuncturi sau opinii exterioare actului de creaţie şi interpretare. Exerciţiul de lectură a volumului pe întregul său, după elementele mensuale din prestigioasa revistă, aduce un plus de înţelegere a viziunii integratoare a autoarei, declarat în Cuvântul înainte: Am intitulat volumul „Salon litrerar” ca să se înţeleagă, ab initio, că tot ce intră în el e pe alese.

Partea introductivă a cărţii se constituie într-un veritabil mesaj de avertisment ce priveşte raportul criticii cu literatura şi locul ambelor în societatea actuală. Ce rol mai are esteticul, în comunicarea zisă literară, cel care îi conferă valoare şi produce afect asupra receptorului? se / ne întreabă Elvira Sorohan, zugrăvind un tablou în culori sumbre, prefigurat încă de la începutul secolului al XX-lea de Charles Maurras. Într-adevăr, societatea zilelor noastre, focalizată pe explozia comunicaţională, în care artele au rol de cenuşăreasă, ameninţă să tolereze doar o specie inadaptabilă de cerşetori literaţi, exponenţi ignoraţi ai unei forme de comunicare considerată depăşită. Însă, demonstrează autoarea, literatura nu e ştiinţă a comunicării, ci arta însăşi a comunicării şi cea care intermediază metaforic lectura lumii. Renunţând la lectură, omul actual riscă o depersonalizare puternică, tăindu-şi cu bună ştiinţă principalele posibilităţi de cunoaştere a lumii, a semenilor şi a propriei fiinţe.

Parţial, destinul literaturii e determinat de actul critic, afirmă cu certitudine cercetătoarea în celelalte două eseuri – Doctrina criticului şi Critica literară ca subiect de roman ironic. Modelul declarat şi urmat, G. Călinescu, este cel care trasează un drum (puţin bătătorit în prezent) jalonat cu exigenţe principiale. Condiţia esenţială a demersului critic de calitate este conjuncţia sau sinteza între spiritual analitic abstract şi fantezia criticului de talent. Criticul de vocaţie e singurul care poate avea autoritatea de a educa cititorul în receptarea corectă a valorii şi nonvalorii, iar armele specifice necesare sunt apititudine şi intuiţie critică, gust estetic, cultură literară, severitate a punctului de vedere dezinteresat, obiectivitate în limitele regimului special al artei, independenţa punctului de vedere, siguranţa lui, verificată în timp şi, nu în cele din urmă, creativitate.

Cel de-al doilea capitol, Proza românească de la eros fantastic la ironie, parabolă şi „dragosteură”, analizează cu atenţie creaţiile în proză a zece autori, fiecare cu personalitatea şi povestea proprie.

Elvira Sorohan stăpâneşte cu măiestrie tehnici de analiză şi sinteză a textelor narative, unul din punctele forte ale analizei lucide şi convingătoare fiind retragerea elegantă din faţa ademenitoarelor capcane ale structuralismului şi integrarea operei literare în diferitele contexte care au contribuit la apariţia ei.

Cu siguranţă, alegerea textelor nu a fost una uşoară. Într-un spaţiu literar aglomerat până la sufocare şi impostură, ce refuză uneori recunoaşterile valorice, misiunea criticului este de a descifra şi aduce în faţa publicului larg ceea ce durează şi se impune ca fundamental. Pierderea cvasigenerală a interesului pentru valoare şi profunzime poate fi contrabalansată de raftul din bibliotecă ce cuprinde volumele lui Mircea Eliade (Noaptea de Sânziene), Mihail Sebastian (Femei), Matei Vişniec (Dezordinea preventivă), Nichita Danilov (Ambasadorul invizibil), Gabriela Adameşteanu (Provizorat), Marat Petreu (Acasă, pe Câmpia Armaghedonului), Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor şi Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri), Mircea Diaconu (La noi, când vine iarna). Lista e completată cu ample analize asupra a doi scriitori diferiţi, dar care au mai multe în comun decât se vede la o primă şi inevitabil superficială privire: Alice Botez (Cartea realităţilor fantastice – Jurnal, Dioptrele sau Dialog la Zidul caucazian. Evocare istorică, Iarna fimbul, Pădurea şi trei zile, Eclipsa, Emisfera de dor) şi Petru Cimpoeşu (Firesc, Simion Liftinicul, Christina Domestica, Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, Un regal pentru o muscă).

Cu prestanţă şi rigoare, Elvira Sorohan demonstrează o abilitate specifică de a ajunge în centrul de foc al operei, descifrând opţiunile personale ale autorilor, atitudinile artistice, marile teme ale destinului uman, formule narative, noutăţile tehnice şi de viziune, memoriile suprapuse, vocile auctoriale, texturile estetice, accelerări sau ruperi de ritm, semnificaţii de ansamblu şi detalii relevante.

Criticul literar îşi configurează cu grijă maximă discursul, fiecare cuvânt găsindu-şi locul potrivit în structuri atent constituite, într-o interdependenţă ideatică ce reliefează punctele forte: Romancierul ascultă, trăieşte şi scrie. (…) De multe ori se întâmplă ca titlul să fie trădat, după cum şi invers se întâmplă. (…) Foarte incitant şi promiţător pentru cititorul iubitor de idei, titlul romanului, cum rar se întâmplă, se  prelungeşte vizual, întocmai cu sensul, în desenul de pe copertă, pregătindu-ne pentru realismul sumbru al celor peste 450 de pagini.

Autoarea nu ezită nicio clipă să amendeze drastic agresivitatea vulgarului, a urâtului ostentativ, a libertinajului povestirii, a vocabularului trivial şi comercial, etichetând franc povestirile lui Mircea Cărtărescu adunate sub titlul De ce iubim femeile, în opoziţie de esenţă cu volumul lui Mihail Sebastian: Pândit de pericolul grafomaniei, ac mulţi alţi publicişti, Cărtărescu face abuz de favoarea tiparului, publicând tot ce-i iese de sub condei. Tocmai pentru că avem de-a face cu o carte de literatură, deşi se vrea a fi, paginile ei suportă greu şi povara directă, inexplicabilă adesea, a unei biblioteci cu nume chemate din toată literatura universală. …poate pentru că nu intenţionează literarul, Cărtărescu nu face nici cel mai mic efort de a-şi transcende structura interioară, scriind şi pentru ceilalţi, altfel decât este el.

O atenţie specială o acordă autoarea lui Alice Botez, intelectual de fineţe şi forţă deopotrivă, cu un destin ciudat, venită dintr-o generaţie irepetabilă în cultura română, al cărei angajament s-a păstrat vertical, în ciuda multiplelor dificultăţi. Marcată decisiv de o istorie potrivnică, pe scriitoare au salvat-o metafizica, neamestecul în realitatea imediată şi un anume egocentrism, înţeles ca reflex temperamental de izolare de lume. Obsesiile, sublimate într-un sistem simbolic propriu (oglinda, timpul, lumea care se dizolvă, lumile virtuale, fantasticul semn al lucrurilor, labirintul, antinomiile întuneric / lumină, muzică / tăcere, evadarea în personaje) dau un puternic relief unei scriitoare la ale cărei cărţi critica s-a dovedit a fi mută şi oarbă, după sintagma consacrată de Roland Barthes. Cu o cultură polivalentă, aşezată pe baze solide, cu un spirit şi o imaginaţie debordante, refuzând alinierea la literatura momentului, Alice Botez încă îşi aşteaptă cititorii şi receptorii mesajelor, ai îndrăznelilor estetice, ai efectelor de expresivitate, căci, conchide Elvira Sorohan, rar întâlneşti în literatura română de după Eminescu un scriitor mai intens preocupat de implicarea dimensiunii temporale în existenţa umană.

În ultimul capitol, Proza universală despre roman şi riscurile ironiei, despre misterii şi religia prieteniei, cercetătoarea ieşeană pledează pentru paradigmele diverse ale literaturii universale, fără excepţie, propunând lecturii prozatori de prim rang: Italo Calvino, Milan Kundera, Paulo Coelho, Carlos Ruiz Zafón, Andrew Davidson, Simon Toyne, Amélie Nothombe, Amos Oz, James Joyce. Orizontul de aşteptare al cititorilor împătimiţi nu va fi dezamăgit, cu aceeaşi consecvenţă, Elvira Sorohan oferind lecţii de captatio benevolentiae şi de argumentată demonstraţie.

La temelia acestei cărţi stă o foarte bogată experienţă a lecturii şi a scrisului, deopotrivă. Autoarea integrează cu eleganţă şi total neostentativ concepte fundamentale ale criticii universale şi româneşti şi stabileşte conexiuni surprinzătoare cu celelalte arte frumoase, într-un regal literar care, sperăm din toată inima, nu va fi nicicum concertul de închidere anunţat în subtitlu.

Fragmentar la prima vedere, volumul demonstrează o unitate conceptuală şi o constanţă de invidiat, o plăcere a cititului şi o necesitate a întâlnirii permanente cu povestitorul afectiv, seducător, misterios-metaforic. Îi urăm Doamnei Profesoare să-şi continue stagiunea în concertul fără constrângeri al creaţiei literare, cu aceeaşi distincţie a ţinutei şi vocii critice şi cu generozitatea nutrită de optimismul cunoaşterii.

(Mihaela Grădinaru, „Cronica veche”, Anul IV, nr. 8 (43), august 2014)

- See more at: http://www.editurajunimea.ro/simfonia-destinului-creator/#sthash.4eSam2qX.dpuf

http://www.editurajunimea.ro/simfonia-destinului-creator/

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>