Lucian Alexa and Hyperion Literary Magazine (1-2-3/2014): The pages of “The Game…” have a magic force, evoquing Julio Cortazar

Varujan Vosganian şi-a dat măsura talentului de povestitor prin romanul „Cartea şoaptelor“, care reprezintă poate vârful prozei româneşti din ultimii ani. Indiferent de-i exprimat oral sau în scris, cuvântul lui Varujan Vosganian seduce, emană o forţă magică. Puţini sunt prozatorii ce pot închide un text doar prin vraja cuvântului. Ca cititor, de multe ori se întâmplă să pierzi cursul naraţiunii, fermecat de frumuseţea frazelor.

Dacă în romanul despre care am făcut vorbire naratorul a compus

epopeea unui popor traumatizat de istorie, în acest

volumul de povestiri, cu un titlu cât se poate de firesc:

„Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri“, apărut

spre finalul anului trecut la Editura Polirom, autorul

încearcă să ridice voalul de pe faţa unor lumi în mişcare

sau apuse, decupate dintr-o realitate frustă, dar, în

acelaşi timp, atinsă şi de-o aură magică. Inserţia de fantastic

în materia narativă este filigranată cu măiestria

unui bijutier, tocmai suflul ei întreţine suspansul acţiunilor

expuse dând şi expresivitate povestirilor. Tablourile

surprinse au un cromatism aparte, simţi pulsând

în miezul lor multe nelinişti şi zbateri, greu localizabile,

de nuanţe diferite, de la tonuri sumbre la impulsuri

umorale relaxante. Personajele par a se supune indicaţiilor

unui regizor cu viziuni suprarealiste, iraţionalitatea

îi cam caracterizează pe toţi, fără

însă a eclipsa în vreun fel logica lumilor

expuse. Această permanentă pendulare

între realitatea brută şi realitatea

ficţionară, care, de cele mai multe

ori e doar aluzivă, livrată cititorului cu

discreţie, prin meta-cuvânt, ne aduce

aminte de proza scurtă sud americană.

Sub acest aspect l-aş învecina pe Varujan

Vosganian cu Julio Cortazar. Fiecare

proză constituie o entitate narativă

unică, personalizată în mod special

prin registrul stilistic, forţa magică

a cuvântului insinuează fantasticul în

realitatea brută cu parcimonie, rezultând

o lume nouă, autentică, credibilă.

Irizaţiile magice ale noii lumi create nu

sunt atât de puternice încât să ia ochii

cititorului, dar sunt îndeajuns de prezente

în subtext încât să ne farmece.

Puţini dintre prozatorii noştri deţin tehnica unei astfel

de scriituri, cu inserţii de fantastic discret, dar foarte viu.

Poate doar Doina Ruşti.

Cartea cuprinde şapte proze, fiecare având o altă realitate

de proiectare a „minunilor“ din realitatea imediată

sau îndepărtată, ecranul este unul firesc decupat din

cotidian, numai că exprimarea personajelor pendulează

între două lumi: „ Petrache trecuse aşadar dintr-o lume

in alta, de la intuneric la lumină, şi trecea acum din nou

de la lumină la intuneric. Această traversare a hotarului

dintre lumi il găsi cu simţurile incordate“. Prima „întâmplare“,

ce poartă titlul „La Judecata de apoi a statuilor“,

are un cadru bizar de proiecţie, personajul central Petrache,

îngrijitorul de statui, trăieşte la limita dintre lumi,

alimentându-şi mintea cu fel de fel de închipuiri, unele

ţesute din pânza cenuşie a realului post-decembrist, cu

oameni înţepeniţi în prejudecăţi şi nepăsare, şi alta ceva

mai luminoasă, dar inconsistentă şi vaporoasă, care, la

primul contact cu peisajul din jur păleşte şi dispare. El

asistă, sau poate că-i numai o magie, la învierea statuilor

în Vinerea Mare, de Paştile Morţilor. Tabloul cu scena

de dragoste dintre Petrache şi Aurica, ce are loc în vârful

unei macarale dezafectate dintr-un fost șantier, constituie

momentul cel mai fierbinte al povestirii. Produce

haz respirând și, în acelaşi timp, un aer

sumbru. Un rol aparte îl joacă croitorul

Steiner, cel contaminat de gândul

sinuciderii. Sinistrul gând este generat

de teama că într-o bună zi stelele se vor

prăbuşi peste pământ şi că e mai bine

s-o termine cu viaţa înaintea iminentului

dezastru. Aşteptarea devine mai greu

de suportat decât închipuita realitate. O

coloratură aparte o au şi dialogurile dintre

personaje, poate fi citit cu uşurinţă

crochiul societăţii, cu umbre şi lumini,

cu hachiţele şi neajunsurile ei. E acea

lume betejită de incertitudinea zilei de

mâine, supusă unor scenarii bolnave, cu

protagonişti debusolaţi încercând să-şi

găsească un refugiu în lumea închipuirii.

Acest aspect este extrem de bine „exemplificat“

de vorbitorii din băcănia lui Stănică,

loc unde se amestecă tot felul de

90 HYPERION Cronică literară

gânduri în malaxorul unor minţi ce controlează realitatea

doar pe bâjbâite. Imaginile surprinse sunt fermecătoare:

„Răsăritul, ca o aureolă in jurul creştetului statuii,

incepu să coboare şi să curgă, umed, in broboane, pe fruntea

lui Petrache. Atunci işi aminti, se aplecă şi luă pe varful

scării cununa cu sarmă. O mai rotunji, incercă, unul

cate unul,cuiele, să vadă dacă sunt bine stranse. Apoi

se intinse pană ce inchipuirile ii plesniră şi o potrivi pe

creştetul cavalerului. Cobori cu băgare de seamă, puse

scara la locul ei şi făcu ordine in lădiţa cu scule. Işi luă,

apoi, mopul şi găleata umplută de cu seară. Incepu să

frece lespezile cu o ravnă neobişnuită, aruncand cate o

căutătură spre statuie. Dacă te mulţumeşti cu atat fără

să zăboveşti cu privirea, aveai impresia că era o adevărată

coroană, care fusese tot timpul acolo“.

Palpitantă este şi cea de-a doua povestire „Iacob, fiul

lui Zevedei“. Are o desfăşurare mai alertă, personajele

se mişcă mai lesne între cele două lumi, fac parte din

gama intelectualilor, sunt profesori, medici, jurnalişti.

Planurile se schimbă cu rapiditate, nebunia, cu puternice

accente schizofrenice, antrenează personajele într-o avalanşă

de întâmplări, ce ţin cititorul în priză. Sinucigaşului

Ionuţ Penescu i se luminează atent anamneza, i se pot

citi toate deraierile, ciocnirile dintre Satana şi Mântuitor,

ce au loc în mintea lui aglomerată de tot felul de gânduri

ciudate, sunt semnalizate prin câteva imagini extraordinare,

susţinute de fraze magistrale. Tânăra doctoriţă

Cosmina este atent portretizată, chipul ei străluceşte în

ochii bunicului, fost deţinut politic pe vremea comuniştilor

şi care a crescut-o de mică. Bătrânul îşi confesează

trecutul unui ziarist avid după astfel de amintiri, diminuându-

şi în felul acesta durerile ce i-au marcat destinul.

Povestirea are şi conotaţii biblice, cu dese trimiteri

la Vechiul Testament.

Proza care întreţine combustia întregului volum este

„Când lumea era întreagă“, care trebuie privită ca nucleu

al cărţii. Chiar de-i cea mai scurtă povestire, e cea mai vie,

mai plină de neastâmpăr stilistic. Ciudăţenia personajelor,

prin tragismul destinelor, pare decupată din …irealitatea

imediată. Figura lui Coltug, cerşetorul fără mâini

şi fără picioare, e desenată cu o mare acurateţe, fiecare

gest al acestuia exprimă şi-o tară a societăţii în care trăim.

În felul acesta, autorul lucrează pe două planuri, ce se

reflectă adesea unul în celălalt. Concluzia e una simplă:

suntem sau nu ologi, cert e că trăim într-o lume oloagă.

Cerşetorul răsfoieşte paginile cărţilor cu ajutorul limbii,

imaginea surprinsă de autor este extraordinară: „Ii plăceau

literele acestei cărţi, erau frumos rotunjite, cele de

inceput de capitol erau mai mari, inflorate. Intoarse cu

limba colţul foii. Hartia era poroasă, ca o piele privită

prin lupă. Avea şi un gust nou, ciudat, parcă ar fi fost

petale pisate de flori de primăvară. Povestea incepea cu

propoziţii lungi, leneşe, care după două-trei pagini, incepură

să se legene. Literele se alungeau, inceputurile incolţeau,

crescand neinchipuit, ca nişte tulpini firave, apoi

ca nişte trunchiuri, cu scoarţa incrustată. Florile strivite

erau ale unui cais ori ale unui migdal şi chiar şi paginile,

intoarse cu limba, căpătau gust de sambure de caisă ori

de migdală.“

La această povestire îmi permit să deschid o mică

paranteză. Un poet botoşănean, Constantin Dracsin, şi-a

dus cu demnitate povara unui astfel de handicap. De la

vârsta de 8 ani, atins de poliomelită, rămâne fără putinţa

de a-şi folosi mâinile, scrie şi desenează până la sfârşitul

vieţii cu gura şi cu dinţii. Sunt convins, Varujan Vosganian

nu a auzit de acest caz, dar probabil că în momentele

sale de contemplaţie a decupat din eter acest destin

translatându-l personajului său. Lumea lui Cotlug e

lumea străzii, limbajul e cel firesc unui astfel de context,

cei care-l însoţesc pe individ sunt asemenea lui, atât Costică

Ologu cât şi Fane Chioru. Cu toate astea, fiecare are

particularităţi inconfundabile de limbaj şi de comportament.

Autorul speculează din plin gesturile personajelor

tuşându-le cu acurateţe în fraze memorabile. Tabloul

rezultat e unul inconfundabil.

„Legătura de leuştean“ e o poveste cu caracter psihologic.

Minerul Pavel Avădanei, mustrat de conştiinţă,

încearcă să stabilească un dialog peste timp cu victima,

studenta la arhitectură, Rada, pe care o bătuse cu bestialitate

în timpul mineriadei din 1990. „Drogata aia cu

blugi“ îi dă şansa să-şi spele păcatele, numai că amintirile

nu par a se şterge în totalitate din conştiinţa agresorului.

Nu-l deranjează prea mult, dar nici nu-l lasă să se

odihnească. Povestirea are şi partea ei de poezie, care

se pliază de minune pe trăirile Radei: „Luna urcase spre

mijlocul cerului. In mijlocul ei, stelele se făcuseră puzderie.

Lumea se acoperise cu o lumină nouă care o găsea tot

nepregătită. Rada se aplecă şi atinse cu palmele ţărana

din jurul trunchiului de mesteacăn. Era uscată şi se sfărama

intre degete. Stropii de pomenire pămantul ii absorbise

de parcă nici n-ar fi fost.“

„Dincolo de lumea de dincolo“ e crochiul unei societăţi

aflate în derivă, populată de tot felul de caricaturi umanoide.

Portretele surprinse de autor sunt de-o naturaleţe

aparte, dau senzaţia că zilnic mişună printre noi, agresându-

ne tocmai în momentele noastre de linişte. Până şi

rezonanţa numelor provoacă frisoane: Calu, Puţică, Pârnaie,

Iadeş, Chisăliţă. Limbajul este unul pe măsura comportamentului

lor. Ultima povestire, care dă şi titlul volumului:“

Jocul celor o sută de frunze“ este cea mai cărnoasă,

e doldora de idei, controlate foarte bine de logica ficţiunii,

extrem de bine aşezate pe portativul narativ. Excursul

celor trei personaje centrale, Tile, Jenică şi Maca, în

lumea închipuirilor este foarte bine definit. Noua lume

este sub control magic, nimic nu se potriveşte cu nimic,

dar totul e sub perfecta ordine a închipuirii. Magul frunzelor

dictează legile, păpuşile prind suflet trăind o nouă

eră…istorică.

Proza scurtă îl prinde de minune pe Varujan Vosganian,

păstrează prospeţimea şi forţa narativă din roman,

chiar dacă palierul de exprimare e altul, prozatorul nu-şi

sufocă personajele cu tot felul de întâmplări şoc, le lasă

în lejeritatea visului, în lumea magiei, dar şi cu disconfortul

societăţii în care îşi duc viaţa reală. Ecoul vocilor nu-i

unul strident, ţipat, e precum o şoaptă caldă, blândă, plăcută,

dar, în acelaşi timp, ireală, ce reverberează în adâncul

personajului. De multe ori, magia răstoarnă lumi, dar

nu le omoară:“ Tili deschise ochii, la auzul vocii schimbate

a Maestrului, şi rămăsese descumpănit. Maestrul

păpuşilor scoase din cutie o oglindă. Tili se privi şi pentru

prima oară nu-i veni niciun nume in minte. Se căzni

să găsească ceva, dar simţi că era prea tarziu. Işi acoperi

faţa cu palmele, gemand.