Nicolae Oprea about ”The Children of War” in his volume: „Among the writers of eighties”

Nicolae Oprea – Printre optzecişti. După Şcoala de la Târgovişte, Ed. Bibliotheca, 2018

Istorie şi ficţiune

Stirpea poeţilor optzecişti care cultivă deopotrivă proza este numeroasă, începând  cu Mircea Cărtărescu în 1989, urmat de Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Marta Petreu, Emilian Marcu, Traian Ştef, Ruxandra Cesereanu, Ioan Radu Văcărescu, Aurel Pantea, Radu Cange ş.m.a. Spre deosebire de ei, Varujan Vosganian a debutat editorial simultan, în 1994 – întârziat fără voie de vigilenta cenzură comunistă – cu poezie (Şamanul albastru) şi proză scurtă (Statuia comandorului). După romanul de culme valorică din 2009, Cartea şoaptelor, scriitorul bivalent a alternat poezia cu proza scurtă. În 2013, prozatorul iese în lume cu o culegere de nuvele şi povestiri, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, multe impregnate de coduri simbolice şi incursiuni în fantastic, dar cu accente de realism critic. Iar în 2015, poetul  publică, sub un titlu paradoxal, Cartea poemelor mele nescrise, o culegere definitorie de poeme în care cultivă poezia ca eveniment de cunoaştere, pe fondul cunoaşterii de sine. Volumul prefigurează întrucâtva registrul romanului actual prin mixtura  dintre biografism şi istorism.

Copiii războiului (Ed. Polirom, 2016) este un roman arborescent, stufos în ramificaţii, în cadrul căruia Varujan Vosganian ambiţionează să contragă evenimentele ce marchează semnificativ evoluţia comunismului în România, mărginite (şi completate) de secvenţe despre ultimul război mondial şi, respectiv, perioada de tranziţie post-comunistă. Timpul „poveştilor” aglutinate acoperă, aproximativ, şapte decenii de istorie, între 1941 şi 2012. Romancierul explorează drama războiului şi consecinţele nefaste dintr-un unghi cu totul inedit, concentrând faptele în jurul unui personaj damnat prin origine, dar cu ascensiune uluitoare în cadrul Miliţiei care se transformă în Poliţie după ’89. Protagonistul acţiunii este un „nemţălău” născut la începutul conflagraţiei, rodul relaţiei de sacrificiu a româncei Margareta cu un soldat german (fără nume în cuprinsul romanului), încercând să-şi salveze primul fiu bolnav de tuberculoză cu penicilina astfel procurată. Marcat de originea obscură, Matei Visarion (acesta fiind numele său cu referinţă simbolică) va fi forţat să se încadreze în Securitate, ajungând, în cele din urmă, şeful unei echipe anti-fraudă din Poliţia Română. Prezentul naraţiunii îl surprinde, după ’89, la cinci ani după pensionare, ca general în rezervă. (O intrigă similară a dezvoltat regretatul Constantin Stan în romanul Gde Buharest, eroul fiind acolo un copil al războiului cu mamă rusoaică şi tată român).

Înstrăinarea de lume concordă cu înstrăinarea din familie. Aşa cum apare în scena domestică din capitolul introductiv, Matei convieţuieşte,  înstrăinat, cu soţia sa, Marie, bolnavă de Alzheimer, în totală lipsă de comunicare, fiecare fiind bântuit de imaginile trecutului. Absenţa familiei împlinite devine, astfel, un motiv narativ îngemănat cu motivul bolii incurabile, de la tuberculoza din vremea războiului până la amnezia din contemporaneitate. Cum recunoaşte eroul apăsat de vinovăţie în ultima scrisoare către tatăl absent: „Sunt aşadar copilul războiului şi al tuberculozei. Două boli dintre care prima s-a dovedit a fi mai grea şi, în ciuda tratativelor de pace, nevindecabilă.” În finalul acţiunii romaneşti, familia poliţistului se destramă iremediabil. Monica descoperă că nu e fiica  lui, ci a unui subaltern trimis la moarte  sigură cu elicopterul în lupta cu anticomuniştii din Făgăraş, şi îl părăseşte, luându-şi mama care suferă de „boala demenţei senile” (în limbajul medicului). Hotărâtă să găsească mormântul tatălui natural, ea părăseşte, apoi, ţara, plecând definitiv în Franţa, împreună cu iubitul ei, Tinu,  fostul revoluţionar care îşi îneacă dezamăgirea în alcool.

Punctul de plecare în derularea intrigii îl constituie cele şase plicuri sigilate primite de la tatăl anonim (şi după moartea mamei), într-un interval mare de timp, între 1942 şi 1988. Exersat în arta narativă şi inventiv, romancierul evită relatarea rectilinie şi viziunea dintr-un unghi impersonal. Contribuţia naratorului omniscient şi omniprezent este în mare măsură neutralizată prin confesiunea epistolară, povestirile în ramă şi „poveştile” intercalate în dialogurile stufoase. Scrisorile, neexpediate, către tatăl abstract, în genul scrisorilor deschise – de la Prima până la A şasea scrisoare către tatăl meu -, încorporate în roman ca documente de existenţă, jalonează evoluţia personajului central, proiectate pe fundalul istoriei. Într-o secvenţă semnificativă, el se substituie vocii auctoriale, considerând că literatura   este „o tentativă palidă, neputincioasă, de a descrie realitatea”, întrucât viaţa concretă încape între coperţile unui dosar de cadre: „Inventarea unei alte realităţi la ce altceva poate folosi decât la a consola neputinţa de a o înfrunta pe aceasta, singura care există (…) Fiecare individ e, într-un fel sau altul, o sursă de inspiraţie, dacă numele lui apare pe coperta unui roman. Într-un fel, realitatea este, dacă se poate spune aşa, o autobiografia scrisă la persoana a treia. Persoana întâi ca naraţiune, ea singură, nu e convingătoare.”

Biografia protagonistului se suprapune peste radiografia epocii istorice reflectând meandrele tragice ale totalitarismului comunist, cu momentele de referinţă: foametea din anii 1946-’47; rezistenţa din Munţii Făgăraşului; prigonirea şi marginalizarea intelectualilor; meditaţia transcendentală; revolta muncitorilor braşoveni din 1987 ş.a. Dintre secvenţele cu nucleu simbolic se desprind cele referitoare la  Lucian Blaga şi Ion Gavrilă Ogăraru, ultimul combatant al rezistenţei anticomuniste din munţi. Destinul lui Blaga este asociat cu al profesorului său de germană (în particular), murind înainte să finalizeze traducerea din Faust-ul lui Goethe. Poetul-filosof, marginalizat de regimul comunist, nevoit să se refugieze în sfera traducerilor, îndeplineşte rolul unui personaj absent, fiindcă autorul scrisorilor nu mai ajunge să-l cunoască: „Lucian Blaga tocmai murise, tot bibliotecar, ca şi nenea Grămescu. Şi, tot ca el, fusese înmormântat într-un surtuc subţire la coate. Probabil că în vremurile acelea era o condiţie obligatorie pentru a înţelege  Faust şi a te încumeta să-l traduci.” Pentru eroul romanului – care a fost obligat să opteze „între înger şi uniformă” – coborârea lui Ogăraru din fotografia de la Securitate în realitate înseamnă sfârşitul unui ciclu existenţial. Ajungând să-l cunoască în momentul capitulării acestuia: „N-am fost singurul care m-am dus să-l văd. Mulţi dintre cei care formaseră brigăzile din munţi au venit să se convingă cu ochii lor că Ogăraru zis Moşu’ mai trăia. Ne uitam la omul cu obrajii gălbejiţi de atâta stat în ascunzători, cu părul albit  şi căutătura stinsă, neputând să ne credem ochilor că reuşise să scape Securităţii aproape treizeci de ani.”

Oglinda şi uniforma sunt două elemente figurative care fertilizează naraţiunea, în maniera corespondenţelor simbolice. În chip semnificativ, romanul se deschide cu imaginea Mariei încadrată în rama oglinzii. Sensul este sugerat de ideea narativă: „Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede şi care are memorie. În ea nu te priveşti, ci te confrunţi, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.” Înstrăinată de prezentul lumii înconjurătoare, Marie vede în oglindă chipul primului soţ dispărut tragic, iar Matei întrevede imaginea închipuită a tatălui pe care îl urăşte („multiplicat în urmaşi din spaima de moarte”). Ineditul autoportret în oglindă al protagonistului învederează raportul dintre trecerea timpului şi memorie: „Se privi în oglindă cu o curiozitate care-l încerca de ceva vreme. Nici nu-şi dăduse seama când încărunţise. La început firele albe nu se deosebiseră în părul blond. Cum se tundea scurt, nici nu observase că părul de la tâmple era primul care albise. Din blond se făcuse cenuşiu, de parcă firele albe aparţineau altui creştet, cu un păr care altădată fusese negru. Sângele oltenesc biruia originea germană a tatălui său: înalt, cu părul blond şi mătăsos, cu ochii albaştri şi translucizi. Pe măsură ce îmbătrânea, semăna tot mai mult cu un lup al zăpezilor. Fusese mereu o umbră a tatălui său. Pentru că nu-l cunoscuse, îl căutase.” Pentru acelaşi Matei, uniforma de securist şi de miliţian a reprezentat un factor de protecţie pe fondul înstrăinării, după cum mărturiseşte într-un monolog epistolar: „Deşi n-am avut prieteni, uniforma m-a ajutat să nu fiu singur niciodată. Oricum, te aveam pe tine şi, cum nu te găsisem niciodată, n-aveam cum să te pierd. Două uniforme faţă în faţă, un dialog cum nu se poate mai nimerit între un tată şi un fiu puşi alături, la întâmplare, într-un secol al rătăcirilor. Eu am fost cu adevărat copilul acelui secol, nu am jucat niciodată rolul fiului risipitor, uniforma m-a ajutat mereu să găsesc drumul spre casă”.”

Pe parcursul romanului, prezentul narativ este întrerupt contrapunctic de câteva inserţiuni care prezintă episoade din viaţa de front a unor soldaţi anonimi pândiţi de moarte. Povestirile încorporate în rama romanului, unele intitulate ca atare (Povestea celui de-al cincilea anotimp, Povestea celui de-al treilea soldat, Povestea ultimului temnicer), conturează traseul armatei germane învingătoare, mai întâi, în Rusia, apoi învinsă, în Munţii Tatra şi în Italia, împreună cu imagini ale debarcării sau din lagărele eliberate. În labirintul romanului, aflăm abia spre sfârşit că aceste inserturi reproduc  poveştile adevărate scrise de fratele regăsit despre soarta soldatului care poate fi tatăl absent. Fratele vitreg, Eugen Baltazar, care susţine şi o teorie realistă despre ficţiunea depăşită de realitatea crudă („Ficţiunea a murit  odată cu secolul douăzeci. A fost atâta suferinţă pe lume, încât e absurd să mai adaugi.”), mărturiseşte finalmente: „Eu scriu poveşti adevărate despre soldaţii care îşi aşteaptă moartea, fără scăpare. Şi mă gândesc de fiecare dată că soldatul acela e taică-meu”.

Dincolo de drama existenţială a eroului stigmatizat, reconstituită prin epistolar, firul ordonator al naraţiunii are turnură detectivistică; ca să nu spun: de roman poliţist, luând seama la majoritatea personajelor cu statut de poliţişti. Dintr-o scrisoare a tatălui necunoscut, greşit expediată, Matei deduce că are un frate conceput în condiţii similare, pe drumul de retragere al soldatului german. Pornind de la firavele indicii din scrisoarea deturnată (casa cu un înger pe fronton, strada cu castani de lângă gară, bombardamentele), discipolul său din echipă, Lucian, îl ajută să afle oraşul şi numele destinatarului: Eugen Baltazar, născut la Iaşi în 1945. În context fie spus, din scenele focalizate pe grupul de poliţişti-detectivi cu nume pitoreşti (Zgabercea, Haralambie, Calimente, Tofan) şi incursiunile lor în lumea interlopă se întrevede umorul şi ironia care irizează naraţiunea încărcată de tragism.

Titlul romanului apare explicit din dialogul fraţilor regăsiţi: „Tatăl nostru este războiul”; „suntem copiii glorioasei armate germane”. În paranteză fie zis, este o exagerare să afirmi – fie şi prin vocea unui personaj episodic – că armata germană a produs sute de mii de fraţi în Europa cucerită: „Avem sute şi sute de mii de fraţi. Peste tot, în Franţa, în Belgia, în Danemarca, în Italia, până şi în Finlanda. Numai în Franţa sunt peste o sută de mii, de fapt nimeni n u ştie exact câţi.” Ar însemna că Hitler şi-a atins, parţial, scopul, pe termen lung, de a promova rasa ariană. În acelaşi dialog, fratele moldovean sugerează titlul adecvat povestirilor încorporate în textul romanesc, Patimile după Matei: „Am vorbit mai ales eu, spuse. Crezi că aşa e firesc, de vreme ce de data asta povestea se spune despre tine. Patimile după Matei. Când o să se scrie povestea mea, o să vorbeşti tu mai mult. Deşi nu ştiu dacă poveştile noastre pot fi scrise una fără alta.” Înaintea plecării spre Iaşi, Matei fusese avertizat de preotul bisericii de cartier că avea o misiune de îndeplinit („Să porţi numele unuia dintre apostoli, mai ales autor de Evanghelie, e o mare responsabilitate. Aveţi o misiune.”), întrucât numele său este „al celui însoţit de înger”.

Deşi este un om politic implicat al zilelor noastre, Varujan Vosganian expurgă discursul narativ de orice tendinţe politicianiste. Revoluţia este văzută retrospectiv prin ochii unui personaj secundar, un revoluţionar ce refuză pensia, dezamăgit de „restauraţia” care a urmat. Istorisirea lui completează, de fapt, confesiunea epistolară a securistului-poliţist dominat de simţul vinovăţiei. Prin voci narative similare sunt relatate, mai scurt sau mai cuprinzător, evenimentele care marchează trecerea greoaie spre capitalism: manifestaţia din iunie ’90, „mineriadele”, ruinarea marilor uzine bucureştene ş.a.; culminând cu manifestaţia de protest a poliţiştilor în care sunt angrenaţi foştii camarazi ai generalului Matei Visarion. Toată această istorie (comunistă şi post-comunistă) contrasă în ficţiune alcătuieşte un conglomerat epic nescutit de suişuri şi coborâşuri.

Cum a demonstrat-o şi în Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian e înzestrat cu talentul de a realiza simbioza ideală dintre istorie şi ficţiune. Pornind de la o dramă de familie, Copiii războiului capătă dimensiunea unei fresce social-istorice a ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea. Asocierea simbiotică este realizată în registrul realismului şi cu simţul relativităţii. Confesiunea autobiografică din epistolar se îmbină organic cu dialogurile care permit opinii divergente asupra evenimentelor istorice. Tensiunea epică, uneori erodată de retorică, subminată de convorbirile cu aspect teatral, este întreţinută printr-un fel de strategie a amânării sau suspans narativ. Iar simbolistica, inclusiv religioasă, care impregnează naraţiunea, în linie eliadescă (oglinda, plicurile, uniforma, îngerul, tabloul lui Caravaggio, numele apostolic al eroului, colecţia de fotografii ale martirilor rezistenţei) sporeşte profunzimea discursului romanesc.

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>