Poezia la Iași – Recital, 2 septembrie 2021

În cadrul Festivalului „Poezia la Iași”, în data de 2 septembrie 2021, recitalul de poezie a fost găzduit de Muzeul Municipal Iași. Am recitat următoarele poezii:

Psalm

tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne!

noi am terminat tot ce era de făcut

am dărâmat zidurile, deși n-am găsit

nimic în spatele lor

ne-am privit buimaci degetele zdrelite

și ne-am întins sângele pe obraji

ca în dansuri cu măști

am urlat din rărunchi cu ochii la stele

și stelele, din înțelepciunea lor, au tăcut

am încercat să plângem, dar ochii

iască ne erau de uscați

alții plânseseră destul mai-nainte

am aruncat vina care era a noastră

și ea s-a întors, ca un lup în bârlog

tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne

te rugăm ție, să nu exiști!

O poveste lusitană spusă de un olandez

eu sunt ispita ispitelor mele

raiul inocenților e același pentru toți inocenții

în schimb demonii mei sunt numai ai mei

poporul meu poartă, în loc de chipuri, oglinzi

un labirint de oglinzi în care eu sunt peste tot

și totul se năpustește asupră-mi

am nevoie cu lăcomie de fantasmele acelea

care mă privesc ca pe o fantasmă a lor

de care pot oricând să se descotorosească

și-așa s-a întâmplat că în ultima zi de toamnă

a anului o mie nouă sute treizeci și cinci

Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Alvaro de Campos

l-au omorât pe Fernando Pessoa

cei trei ucigași n-au fost descoperiți niciodată

a fost o crimă perfectă

Stigmatele

Trăim vremuri când revoluțiile și-au pierdut din prestigiu,

iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg

și strig oricui ar vrea să m-asculte:

„Fericiți aceia ce iartă, căci numai ei se pot lecui!”

Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian,

pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa,

fără să știe că vaporul izbăvitor plecase.

În jurul meu se lasă acum o pace ursuză,

martiri mai sunt doar pe plăcuțele cu nume de străzi.

Și uneori, când nu știu cine sunt și numele

nu-mi mai e de folos

caut stigmatele pierdute acum mai bine de-un secol

pe țărmul unei mări pe care catargele

nu se ivesc.

Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare

s-o merit.

Tronurile

suntem frați după același Tată

carele este în ceruri

în timp ce pe pământ suntem numai fii

mamelor noastre

mergem smulgându-ne pașii

ca pe fundul unei ape mâloase

de unde coboară umbrele, de acolo vine lumina

toți morții se strâng în jurul zeului cu cap de șacal

toate păsările se adună în ideograma

care pasăre se citește

de unde coboară umbrele, de-acolo vine lumina

aripile arzând fără cenușă ale lui Uriel

iubirea peste orice suferință a lui Rafael

cuvântul peste orice cuvânt al lui Gabriel

chipul care își este oglindă al lui Micael

vântul în goana cailor lui Ariel

cel care stă între liniște și tăcere, Șamael,

cel care cade împreună cu cei căzuți, Azrael

și cel veșnic căzut, Azazel

de unde coboară umbrele, de acolo vine lumina

toți purtăm chipul pe care l-am pierdut cândva

Osana, Emanuel,

frate al meu, suntem diferiți

căci spre deosebire de tine eu știu

că suntem la fel

Te rog, domnule temnicer

Cărările nopții

se desfac în fel și fel de răscruci

n-am de ales, trebuie întruna s-aleg:

vânător ori fecioară ori inorog.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,

lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Am vertebrele moi, nedumerite încă

eu n-am fost crescut să fiu liber

pe cerul meu

stelele aveau deja nume

un pas urma pe altul, soroc după soroc.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,

lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Morții mei sunt mai mulți

și mai lipsiți de păcat

ei mă așteaptă la capătul drumului răbdători

un trecut care nu-și mai aduce aminte de mine

viitorul de care nu-mi amintesc deloc

ca niște umeri colțuroși care se rotunjesc pe sub mantii.

De aceea, domnule temnicer, te rog, nu închide poarta,

mai lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc

spre lumea frumoasă pe care o vedeam după gratii.

Arta sinuciderii

cine știe cum a fost mai-nainte…

pe urmă, însă, ne-am bucurat, ca și cum

ne-am izbăvit de o mare corvoadă

de ce să facem un turn al limbilor vorbitoare

mai bine un foc înalt până-n cer

unde să trosnească, precum vreascuri uscate

limbile moarte

oricum, a zis careva, într-o zi

o să fim morți cu toții

pe urmă oțelurile s-au pornit să zâmbească

unii au început să se înfigă în ele

zănateci

strigau că nu există o moarte așa de frumoasă!

pe urmă funiile s-au despletit dinspre cer

ademenind vertebrele care clănțăneau

de atâta poftă

pe urmă nu a mai fost pe urmă, de-aceea

pe urmă s-a lăsat o liniște-adâncă

o adevărată liniște a tăcerii

o apă încremenită într-un chiup

de piatră

drumurile s-au făcut ghem

ca un mănunchi de șerpi

întunericul s-a lipit ca noroiul

de fețele noastre

căci noi am băut steaua polară

oglindită în apă

În țara mea

În țara mea, păsările zboară cu capul în jos.

În țara mea, de trei generații nu a mai fost război,

fiii nu mor înaintea părinților și soldații

merg la serviciu, ca funcționarii de bancă,

își așteaptă pensia, care va veni negreșit,

ca toate cele de neocolit în vreme de pace.

O pace nouă, cu răni care nu sângerează.

Timpul curge de-a-ndoaselea, de la vale la deal,

ca apa Iordanului, de Bobotează,

iar Noul Testament se scrie

înaintea Vechiului Testament.

Am fost fericit împotriva voinței mele

și acum nu știu ce să fac cu voința mea

de a fi fericit.

În țara mea, de trei generații nu a mai fost război,

și totuși se deschide pecetea a șaptea.

Psalm

Dezamăgirile se leagănă vesele ca niște lanuri de rapiță

cel care își pierde cu entuziasm speranța

acela va străluci lângă steaua Sirius.

Și nu-i de mirare că cerul e o puzderie de stele

pe care mâna Ta le vântură deasupra surpărilor Tale.

Mă apropii purtându-mi gratiile în spinare

ca nimeni să nu fie în locul meu vinovat

cu fiecare speranță zăbrelele se îndesesc

unde alții simt tihna, eu îmi așez cușca pe iarbă.

Cândva trebuia să fiu erou, dar am supraviețuit

am fost lipsit de noroc

acum privesc iarba care e mereu liberă

să încolțească

iar cerul e un jăratec de stele

pe care mâna Ta le vântură ca nu cumva

să mocnească.

Între noi doi măcar Tu să fii fericit.

Nu mă mai rog, Doamne. Îți redau libertatea.

Te rog, domnule temnicer

Cărările nopții

se desfac în fel și fel de răscruci

n-am de ales, trebuie întruna s-aleg:

vânător ori fecioară ori inorog.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,

lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Am vertebrele moi, nedumerite încă

eu n-am fost crescut să fiu liber

pe cerul meu

stelele aveau deja nume

un pas urma pe altul, soroc după soroc.

De aceea, domnule temnicer, nu închide poarta,

lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc.

Morții mei sunt mai mulți

și mai lipsiți de păcat

ei mă așteaptă la capătul drumului răbdători

un trecut care nu-și mai aduce aminte de mine

viitorul de care nu-mi amintesc deloc

ca niște umeri colțuroși care se rotunjesc pe sub mantii.

De aceea, domnule temnicer, te rog, nu închide poarta,

mai lasă-mă, o clipă măcar, să mă-ntorc

spre lumea frumoasă pe care o vedeam după gratii.

Pălăria domnului Fibonacci

hop! și iepurele țâșnește din pălărie

un bulgăre alb și pufos se ghemuiește

cu teamă

un joc al privirii e totul

un joc

noi privim iepurele cu nedumerire

el privește pălăria ca pe o mamă

lepus domini veșnică jertfă

din sângele lui

pe câmpul înverzit picură macii

alt iepure se adaugă celui dintâi

și apoi încă doi

maica lor, pălăria –  tatăl lor, Fibonacci

încât în jur se văd numai iepuri

în fața umbrelor mari se strâng

unii într-alții, piticii

buzele tremurând nu scot niciun sunet

frica umple ca un abur văzduhul

bătrânul cantor ne-nvață arta fricii

mi se face deodată dor de lupi

și de vulpi

de ochii scăpărători, de spinările treze

de urletul care rupe văzduhul spre stele

te rog, domnule Fibonacci, dă pălăria jos

și lasă iepurii să se împuțineze…

Ca și cum

rămân pe peron și privesc minute în șir

cum mă îndepărtez de mine

agitând la fereastra vagonului

o batistă albă.

alteori

priveghez la căpătâiul meu

tresar când străinii din jur

taie cu foarfeca fitilul gros

care fumegă

încerc să ies din marginile trupului

ca și cum nașterea ar putea fi

o alegere proprie

ca și cum, cu ochii închiși, în extaz

după noaptea de iubire cu moartea

ea naște un copil care poartă

numele meu.

Prefață

despre lucrurile care nu s-au întâmplat dar nu se mai întorc

despre drumul prea scurt ca să pot ajunge

                  la capătul lui

despre mulțimile care mă apără de mine însumi

despre firimiturile de la masa de seară

când ceva din mine mă vinde

despre gândurile care se repetă la nesfârșit

ca-ntr-o oglindă așezată în fața oglinzii

despre liniile palmei pe care, citindu-le, ghicitoarea

mi-a spus că o să trăiesc mult și bine

dacă o să pot traversa o punte

și de atunci am tot timpul senzația

că trupul meu se clatină pe puntea aceea

și iarăși despre lucrurile care s-au întâmplat și se tot întorc

despre frica de a iubi înainte de a fi iubit

despre așternutul rămas după o noapte de dragoste

ca un mormânt răscolit

despre ploaia care numără toate clipele

într-o singură clipă

despre mine

Privirea meduzei

E anul molimei, o boală nouă

Care nu-mi amintește de nimic

Aerul are zimți, totul în jur

Miroase a piatră

Are gustul apei pe care o beau

Din chiupul de piatră

Nu pot deosebi esențele tari

Vinul e steril ca lacrima spaimei

E anul molimei și ne depărtăm

Unii de alții

Ca orice atingere să fie imposibilă

Ca șoaptele să nu se audă

Și orice spovedanie să fie interzisă

Rămânem de piatră, atinși de privirea Meduzei

Tânjim la pădurile foșnitoare

Când carnea se va reuni iarăși cu lemnul

Să ne mântuiască

Elegia vaccinului

anul molimei n-a fost mai ales al molimei

ci al fricii care s-a preschimbat în molimă

frica pătrunde în case ca întunericul

cu cât țin ferestrele și ușile ferecate

se face mai tare întuneric

singurătatea nu e o armă cu două tăișuri

are un singur tăiș îndreptat către mine

sunt sfântul Anton care se ascunde de oameni

dar îmbrățișează demonii

întind brațul spre înțepătura miraculoasă

în sânge mi se întind mucegaiuri care mă vindecă

de alte mucegaiuri

aștept boala care să mă vindece

de frica de moarte

Fahrenheit 451

de vreme ce scriu despre molimă

iau asupra mea și durerile celorlalți

frica de moarte și moartea de frică

sunt smuls din cearșafuri și dus

în sicriul de sticlă

ca o carte care trebuie arsă

le strig în zadar: „nu eu sunt acela!”

aerul îmi explodează ca o grenadă în piept

împins de o respirație mai mare

„am murit?” îi întreb deasupra urmelor mele

ei poartă măști albe și ochelari albi

și combinezoane albe totul în jur

e alb   moartea e ca întâia zăpadă

vine, tot așa, pe neașteptate

cineva mi-a luat-o înainte  altcineva

mă așteaptă să trec

tu ești eu minus unu sau ești eu plus unu

în loc de litere cifre, în loc de nume

un număr

în loc de cărți, în tot locul ecrane

imagini peste imagini   molima

La pătrat, la cub, la puterea a zecea

scriu și iau asupra mea durerile celorlalți

sunt smuls din cearșafuri și dus

în sicriul de sticlă

sunt o carte dusă din raft ca să fie arsă

atât îmi rămâne, să mă reîntorc

în pădurea vrăjită

pe urmele mele

să mă învăț pe de rost

Dragoste în vreme de molimă

dintre atâtea înfățișări ale mele

nu știu, care sunt, de fapt, eu

mă prefac că trăiesc

mă prefac că gândesc    și uneori

chiar îmi reușește

mărturisesc că atunci e mai rău

cum ar fi să alerg la miezul nopții pe străzi

să-mi văd chipul întreg în vitrine

să fiu fericit fără voia mea

orice vis încalcă o regulă orice gând

își are propriile reguli

merg pe vârfuri ca pe un câmp minat

pregătit să sar în aer în oricare clipă

să mă descompun în gânduri

fără importanță

anul molimei îmi amintește

de tinerețile mele

o altă elegie a lucrurilor interzise

îmi amintește de tine, fată de fum

ca-ntr-un film de demult, în alb-negru,

mai puține culori, dar mai multe nuanțe

îți vorbeam și-mi priveai buzele de parcă

niciun cuvânt nu valorează mai mult

decât un sărut

aveai, probabil, dreptate

îmi amintesc de tine, fată de fum,

cum alergam, la miezul nopții, pe străzi

cum ne priveam chipul întreg în vitrine

și eram fericiți fără voia noastră

Anul molimei (Vaccinul)

întind brațul să primesc înțepătura miraculoasă

ce face să-mi curgă prin trup molimă în loc de molimă

lupii se năpustesc unii spre alții cu o foame de lup

oțelul mă apără de oțel, sângele se varsă în sânge

mă îmbolnăvesc ca să nu mă îmbolnăvesc

și mă gândesc cât de simplu ar fi

ca spaima să mă poată vindeca de spaimă

și teama de moarte să mă lecuiască

de teama de moarte

întind brațul și primesc înțepătura miraculoasă

sunt Iacob și îngerul, oricum voi învinge

și oricum mă rănesc

Dragoste în vreme de molimă

anul molimei e cel mai odihnitor cu putință

nu e zi fără o bucurie în plus

fără o regulă nouă care te sărută pe frunte

fără un psalm pe care-l ții strâns la piept

să nu-ți scape

ce limpede e văzduhul privit pe fereastră

ce limpezi sunt creierii noștri

înstick-ul ăsta legat cu panglică roz

e memoria ta

poți să te uiți uneori, așa cum pe vremuri

deschideai cutia bunicii, cu poze

vezi așadar

că Anul molimei e cel mai odihnitor cu putință

atâtea reguli care trudesc pentru tine

atâtea reguli   încât să gândești

E singurul risc

orașul e ca un fagure dulce de miere

și dulce ca mierea e dragostea noastră

eu am hexagonul meu, tu-l ai

pe al tău

nu avem voie să ne atingem

suntem conectați    apăs tasta enter

și aștept vestea cea bună

o adiere a imaculatei concepții

https://www.youtube.com/watch?v=fndEsl3OPA8

https://www.youtube.com/watch?v=cxj_m367mbQ