Povestiri… Horia Gârbea și revista România Literară: “Vosganian este un povestitor prin excelență”

Șapte dintr-o lovitură

Varujan Vosganian este un autor prolific atît în zona poeziei cît și în genul prozei. Volumele sale de proză au o înfățișare impozantă și arată insiscutabil o plăcere a scrisului. Stilul autorului nu este simplu, se vede că modul elaborat de a realiza textul îi face o plăcere egală cu cea a inventării acțiunilor și construirii personajelor. Volumul Povestiri despre oameni obișnuiți (Polirom, 2022) este alcătuit din opt texte de proză realistă, dar cu destule accente lirice și pasaje calofile. Autorul de regulă omniscient, dar mascîndu-se uneori sub o relatare simplă, comportistă, reflectează cu vocea lui sau cu a personajelor lui. Cade, cum s-ar zice, pe gînduri: „Unora li se face dor de lumea de dincolo de ziduri; lui i-a fost întotdeauna dor de lumea de dincolo de priveliști. S-ar putea spune că cei care văd dincolo de ziduri sau de linia orizontului sunt întrucîtva mai liberi” (începutul povestirii Vâscul). Sau: „Ai trăit cu adevărat atît de puțin și totuși inocența îți e interzisă”. Cu puține excepții, cînd adoptă persoana a doua, cu empatie pentru personejele sale, ca în finalul povestirii Tanti, un veritabil micro-roman de 150 de pagini, autorul narează la persoana a treia. De altfel titlul Povestiri, nu se referă la specia textelor, adesea ample, mai degrabă nuvele, ci la modalitatea narativă. Varujan Vosganian este un povestitor prin excelență și se scaldă bucuros în mierea relatării. 

Cu toate acestea, cel mai reușit text din volum este și cel în care modul de scriere este cel mai tranzitiv și mai bogat în dialog: Ia-mă, nene!. Deși oarecum previzibilă, povestirea aceasta este foare bine articulată, scrisă precis, bine ritmată, poate fi oricînd baza unei producții cinematografice solide. Un camionagiu, supranumit Pintenogu, de la prenumele său, diminutivat Gogu, ia într-o cursă un băiat fără niciun rost pe lume, Tinu, de la Celestin, eliminat din orfelinat pentru împlinirea vîrstei de 18 ani. Îl ia cu gîndul să-i fie ajutor la încărcarea lăzilor în TIR-ul său. Urmează un veritabil road-movie în care cei doi se cunosc, au momente mai dramatice și mai vesele. Gogu îl hrănește pe Tinu, îl pune la muncă, îl duce chiar și la o femeie, relație mai veche a sa. Drumul se termină și, accidental, un personaj îi atribuie lui Gogu, văzîndu-i împreună, paternitatea lui Tinu, fără a ști că TIR-istul nu are copii, aceasta fiind o traumă a lui. Se produce declicul. Invitați la o masă cu mici și bere, Gogu refuză și își ia „fiul” acasă cu replica finală de efect: „Hai, băiete, acasă. Se supără maică-ta dacă întîrziem”. Narațiunea este scrisă cu suspans, cu limbaj destul de simplu, dar bine „auzit” de o ureche de prozator exersat. Ca în filmele bune, fondul de duioșie e mascat de o numită grosolănie a personajelor, stîngace în momentele sentimentale.

Aproape la fel de reușită, dar cu o jumătate de treaptă mai prejos este Unchiul Turi. Tot simplitatea poveștii e atuul principal, alături de relevarea unor existențe, în fapt tragice, ale unor „oameni obișnuiți”. Bătrînul Vadimir are grijă de soția lui, Eva, pentru care amintirile recente s-au topit în maladia cu nume german. Ea se raportează aproape doar la umbrele trecutului, mai ales la Unchiul Turi (de la Arthur), care este pentru ea o prezență vie. Bătrînul se judecă fără succes pentru a li se retroceda casa Evei. Nepotul său, Demostene, dator vîndut unui mafiot cu interese imobiliare, îl prezintă acestuia, care i-ar cumpăra pe mai nimic drepturile litigioase. Mai mult însă decît ar putea spera Vladimir judecîndu-se cinstit și inutil toată viața. Pentru a putea amîna, cu medicamente scumpe, rătăcirea în uitare a Evei, bătrînul ei soț cedează pretențiilor interlopului.

Și restul povestirilor sînt interesante, scrise cu evidentă pricepere și ingeniozitate a conducerii acțiunii. Face excepție Martiriul lui Sebastian, un fel de distopie kafkiană. Angajat al unei corporații enorme, Sebastian este exploatat de capitaliștii nemiloși, robotizat ca în Karel Čapek, conadmnat la o muncă repetitivă, anostă, anihilantă, strivit de vînătorii de profit. Nici viața lui sentimentală nu se poate înfiripa. Este doar piesă neînsemnată într-un angrenaj din care poate fi explulzat dacă nu apasă destul de repede pe tastele în fața cărora e condamnat să șadă. E de mirare că autorul, politician liberal cunoscut, poate da o astfel de imagine despre un concern multinațional și angajații lui.

Bilanțul final, ca să folosim un termen din sfera familiară prozatorului, de profesie economist, este unul evident pozitiv. Varujan Vosganian se arată un prozator trainic, de cursă lungă.

Varujan Vosganian Povestiri despre oameni obișnuiți, Editura Polirom, 2022, 432 pag.