Povestiri… Vasile Spiridon și revista Convorbiri literare (10/22): ” O linie constant înaltă despre contemporaneitate”

GLANDA EXOCRINĂ

Titlul culegerii Povestiri despre oameni obișnuiți (Iași, Editura Polirom, 2022), apărută sub semnătura lui Varujan Vosganian, este înșelător, deoarece, chiar dacă personajele sunt recrutate din rândurile oamenilor obișnuiți, ele trăiesc întâmplări neobișnuite. Mesajul povestirilor rezidă în faptul că nu avem suficientă înțelegere față de semenii din jur, care suferă drame pe care le ignorăm, deși ele ar putea fi și ale noastre. De exemplu, în povestirea Ia-mă, nene!, o dramă neștiută de colegii unui camionagiu, o constituie pierderea copilului acestuia, care se înecase la mare. De atunci, în fiecare sezon estival, în ziua respectivă, neconsolata lui soție dorește să ia un concediu ritualic, pentru a merge pe țărm, unde așteaptă împreună zadarnica revenirea din larg a copilului dispărut. 

Hazardul aranjează lucrurile în așa fel, încât, cu o zi înainte de plecare, pe când făcea o cursă în urma căreia să mai facă puțini bani pentru concediul planificat, camionagiul să ia la ocazie un orfan de vârsta pe care ar fi avut-o copilul său. Între cei doi se stabilește o foarte bună comuncare, în urma căreia camionagiul ia decizia de a-l duce acasă. Putem bănui că ar fi vorba despre o viitoare înfiere sau despre o posibilă prezentare, în fața soției cu mințile puțin rătăcite, a orfanului proaspăt ieșit de la Casa de Copii drept adevăratul lor fiu. Proza se termină cu următorul dialog purtat de camionagiu cu un coleg: „– N-am ştiut că ai băiat aşa mare. Câţi ani a făcut?/ De data asta Pintenogu a răspuns fără să ezite: – Optişpe./ – Să-ţi trăiască! Să ne chemi să jucăm la nuntă./ […] – Hai, băiete, acasă. Se supără maică-ta dacă întârziem” (pp. 63-64).

Tot cu mințile rătăcite este o bătrână atinsă de boala lui Altzheimer, din povestirea Unchiul Turi.Evelina nu mai are nicio amintire comună cu soțul ei, Vladimir, căruia îi repetă numele în fiecare moment al dialogurilor lor, parcă din teama de a nu i-l uita, după 60 de ani de căsnicie. Numele soțului era singurul reper al lumii prezente în spiritul ei, peste care se lăsa, tot mai deasă, ceața uitării. Pentru Evelina, ordinea numerelor din revista „Paris Match”, de pildă, nu mai exista: orice exemplar ar fi citit, respectivul număr era cel mai nou dintre toate. Amintirile recente tot estompându-se, Evelina se dedublează în fetiţa care a fost și rătăcește cu aceasta, ținându-se de mână, în teritoriul trecutului, povestindu-şi una alteia întâmplări… comune („În sufletul ei îşi trăieşte copilăria, ţopăie şi joacă şotron” – p. 164). Partea proastă pentru bolnavă este că „monologurile, cel mai adesea, pun false probleme, adâncesc depresii şi nu duc nicăieri. De vreme ce aceeaşi persoană pune întrebările şi dă răspunsurile, înseamnă fie că pune doar întrebările care-i convin, fie răspunsul e în doi peri, fără grija că altcineva o să i-o reproşeze. Dacă e să alegi între variante, nu te pot ajuta decât dialogurile” (pp. 162-163).

Unchiul Turi – în fapt, generalul de armată Arthur Văitoianu, din timpul Primul Război Mondial, și prim-ministru – este acela care asigură derularea ciclului „arthurian” din călătoria bolnavei în trecutul familiei. În rest, Evelina se încăpăţâna să trăiască în prezent, într-o pustietate existențială în care are ecou doar numele lui Vladimir. Cotropită de fantasmele cețoase, ea încearcă să treacă pragul care o desparte de amintirile comune cu soțul printr-o nuntire pusă sub iluzoriul semn al lui „Isaia dănţuieşte”. O concluzie a povestirii ar putea fi aceea că „numai în filme sfârşiturile sunt fericite. Şi asta pentru că filmele se termină prea repede” (p. 153). Dacă se rupe clișeul existenței noastre, totul rămâne în bezna minții.

O horă pe de o parte niciodată începută, pe de alta, nici vreodată terminată a lui „Isaia dănţuieşte” are loc între Simion și Melania, personaje din povestirea care mi-a plăcut cel mai mult, Cireșica (deși poate că mai reușită mi se pare a fi Vâscul): „Melania n-a vrut să îmbrace rochia de mireasă şi să treacă, lăsând trena rochiei să-i alunece în urmă, peste pragul vreunei biserici. În seara căsătoriei, un preot greco-catolic sosit de la Cluj a oficiat, aproape în şoaptă, slujba, iar Isaia a dănţuit pe loc, abia ridicându-se pe vârfuri. Preotul a plecat imediat după aceea, ascunzându-şi cu grijă odăjdiile şi insistând ca ceremonia, oficiată sub auspiciile unei confesiuni desfiinţate, să rămână secretă” (p. 84).

Mirele „de ocazie” ajunsese să o ceară mereu de nevastă de Mela, cu privirile lui mute şi îndelungile tăceri chiar şi după ce se căsătoriseră în acest fel: „Avea impresia că între ei se întinde un spaţiu interzis, un cerc de cenuşă, un tărâm al cuvintelor care nu se rostesc, al subiectelor care nu se abordează, al drumurilor care nu se întretaie” (Ibidem). Proaspătul văduv încearcă să umple golul existențial lăsat de recent dispăruta soție; el se îmbibă de intimitatea ei, intrând în lumea ce i-a aparținut: hainele, cosmeticele, oglinda („Chiar dacă oglinzile n-au memorie, imaginea Melaniei rămăsese întipă­rită acolo. Aşezându-se în dreptul oglinzii, în loc de chipul lui, ar fi văzut-o pe ea” (p. 77). Rochiile şi mantourile răposatei îi repovesteau viaţa, ele fiind aşezate într-o ordine care concilia trecutul cu memoria.

Când îi spunea soției, prescurtat, Mela, Simion resimţea mai curând un sentiment de melancolie, dar nu pentru ce se petrecuse, ci pentru ceva ce nu avea să-i fie îngăduit să trăiască vreodată. El a nutrit pentru Mela o iubire necondiționată, deși și-a dat seama în tot timpul căsniciei că ea nu l-a iubit, iar explicația o va afla de la cumnată, după moartea ei. Mela îl iubise pe Zolly, care murise în beciurile Securității, deoarece își exprimase atitudinea anticomunnistă despre ceea ce se întâmplase în timpul revoluției din Ungaria, în 1958.

Murind, acela care era menit să-i fie soț Melei devenise pentru ea o imagine perfectă, nealterată de nimic. Amintirea absenței sale devenise infailibilă în viața Melei, iar Simion și-a dat seama că, în această concurență „neloială” între el și iubitul mort în tinerețe, nu ar putea avea câștig de cauză. Descoperind o scrisoare doveditoare a iubirii dintre cei doi, Simion realizează că oricum ar fi fost înfrânt, deoarece celălalt murise și nu mai avea putința să greșească în niciun fel față de ea. Vulnerabilitatea lui ține de faptul că este viu.

Știind că nu este iubit, a stat totuși în preajma Melei, deoarece nutrea convingerea că, atunci când iubești cu adevărat, nu simți neapărat nevoia să devii învingător. Așa încât el devine comunicatorul dintre cei doi defuncți, asumându-și rolul de a-i înlesni Cireșicăi – nume de alint pe care i-l dăduse și Zolly, dar lui îi fusese interzis să îl pronunțe – posibilitatea de a se reîntâlni cu iubitul ei în lumea umbrelor. Întrucât copacii cunosc mai bine limba morţilor, Simion cumpără un pui de cireș (de fapt, i se dă de către vânzător gratuit, așa, ca să fie de… sufletul morţilor) și îl va… îngropa, pe înserat, pentru ca să rodească peste șapte ani. De atâta timp este nevoie pentru ca sufletul Melei să se poată desprinde de acela pereche, al lui Zolly: „Ultimele lopeţi de pământ au acoperit scrisoarea. În jurul cireşului se făcuse o moviliţă, ca de fiecare dată când pământul e răscolit. Va trece timpul şi ţărâna se va aşeza la loc, aşa e de când lumea. Ei doi, Zolly şi Cireşica, vor sta de o parte şi de cealaltă a trunchiului, Zolly îi va citi scrisoarea şi ea o va asculta, în sfârşit, citită de vocea lui. Apoi vor mânca din fructele acelui pom şi lumea o va lua de la început” (p. 107).

„Timpul cireșelor” își face simțită prezența și în povestirea, de dimensiunile unui microroman, Tanti. O neconcordață temporală suferă de această dată o femeie de peste 40 de ani care, la 20 de ani, a iubit un bărbat de 40 de ani ce a părăsit-o, iar la 40 de ani ea ajunge să iubească pe cineva de 20 de ani. Este o poveste à rebours în care până la urmă protagonista, suferind de crizele vârstei a doua, va fi pedepsită într-un fel, deoarece a încercat să forțeze destinul. Sfârșitul se întâmplă sub presiunea izbucnirii pandemiei și a instituirii stării de urgență.

Efectele autoizolării din cauza pandemiei se observă în povestirea Demascarea, care pare a fi nostimă prin trimiterile caragialești la Două loturi, dar se dovedește a fi tragică în felul ei, deoarece ilustrează efectele (supra)viețuirii potrivit principiului „mască peste mască”. Protagonistul, adept fanatic al purtării măștii sanitare, are nenorocul să piardă masca de pe figură și se dezlănțuie o adevărată expediție punitivă împotriva lui. Acțiunea frizează parabolicul prin canalizarea ei înspre ideea că oamenii încearcă în mod iluzoriu să se lecuiască de frică prin frică. Sfârșitul povestirii îl surprinde pe personaj exact în momentul în care se realizează faptul că maladia cea mai grea este spaima uniformizatoare ce ne face să pierdem nordul. O posibilă reorientare ar putea fi spre Crucea Sudului, o povestire având chiar acest titlu. Un tânăr român reîntors din Italia, de unde fusese expulzat pentru că bătrânul pe care îl îngrijea murise de covid, trăiește în izolarea impusă momente ce ating sublimul și reușește să aibă clipe de veritabilă comunicare cu cerul. Crucea Sudului are accente de lirism, sugerând dorul de ducă și de necuprins al ființei umane supuse însingurării.

Dorul de evaziune spre alte spații poate fi ostoit astăzi și prin intermediul călătoriile în cyberspațiu, iar efectele nocive sunt suprinse de Varujan Vosganian în anterioara sa carte, Patimile după Gödel – roman despre noua generație, aflată în confruntarea cu provocările erei digitale, precum și în fața pactului mefistofelic de semnat cu computerul. O extensie a acestor efecte poate fi găsită în povestirea Martiriul lui Sebastian. Protagonistul cu acest nume este angajat într-o corporație și suferă absurditățile încadrării în sistem, acuză pierderea identității și efectele depersonalizării ființei umane aflate mereu în fața computerului.

Sebastian încearcă să compenseze toate frustrările atunci când ajunge acasă, în fața ecranului, în timpul nopții simțindu-se atotstăpânitor pe lumea virtuală din interiorul spațiului domestic. El devine un acerb luptător, simte cum îi cresc aripi, se luptă cu toată lumea, dar, ascuns sub heteronimul de VAMPY, dă glas nevoii de tandrețe, exprimată prin următorul schimb de mesaje pe Chat: „VAMPY: Hei, Chinezoaico!/ CHINEZOAICA: Tu care mă-ta eşti?/ VAMPY (trecând cu eleganţă peste nepoliteţea ei, care totuşi suna încurajator): Auzi, voi, chinezoaicele, o aveţi tot de sus în jos sau de la stânga la dreapta?/ CHINEZOAICA (prompt): O am ca mă-ta, boule!/ (Aici se cuvine făcută o scurtă inserţie de natură freudiană. Sebastian a avut pentru o clipă imaginea, pândită prin crăpătura uşii, a mamei vitrege care îşi întindea ciorapii pe pulpe.) Ceea ce îi produse lui Vampy o nouă empatie:/ VAMPY: Şi ce mai ai ca mama?/ CHINEZOAICA: În niciun caz un copil tembel ca tine!/ VAMPY: Lasă asta cu copilul pe mai târziu. Şi până atunci?/ CHINEZOAICA: Până atunci… ce?/ VAMPY: Păi, cum ar fi, să-l facem. Copilul” (p. 141).

      Desigur că, odată părăsită lumea iluzorie și reîntoarcerea la serviciu fiind iminentă, martiriul angajatului continuă: „Apoi tăcere, cei patruzeci de companioni, precum cele patruzeci de lebede, şi-au început dansul peste pupitre, arcuşurile viorilor şi ale violoncelelor se mişcau mecanic şi simultan. Nimeni nu se uita în stânga sau dreapta, fiecare cu arcuşul lui, cu vâsla lui, cu şoare­cele care face întruna rotocoale pe bucata lui de plastic, fără să ameţească, fiecare cu unealta lui, proletar al erei digitale, în care tot restul semăna, mecanic, cu munca ţesătorilor din Lyon, mai puţin faptul că nu trebuiau pândiţi” (p. 124). Trimiterea la martiriul lui Sebastian este oarecum ironică, pentru că ecranul global produce grave transformări și erodează la rădăcina personalității umane.

Mesajul final al culegerii de povestiri scrise de Varujan Vosganian este unul care respită și puțin optimism: „Poate că există totuşi un secret, o glandă a singurătăţii care echilibrează (ori nu) relaţiile cu lumea. Cum s-ar zice, o glandă exocrină” (p. 270). Cartea Povestiri despre oameni obișnuiți conține narațiuni care au în comun drame care s-au întâmplat sau se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Sunt narațiuni foarte bine structuate și convingătoare legate de pătimirile, speranțele și dezamăgirile noastre din ultimii ani. Ea urmează aceeași linie constant înaltă despre contemporaneitate impusă odată cu romanul Patimile după Gödel. Inedite sunt în spațiul nostru epic abordările lui Varujan Vosganian despre mafia imobiliară și despre soarta mercenarilor români.

Vasile Spiridon