Prof. Mioara Bahna (photo): “The Game… is a psychological overview of the contemporary romanian world”

Cartea de proză scurtă a lui Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, oferă o panoramă a lumii româneşti postdecembriste, în laturi ale ei care, în unele privinţe, sunt ignorate – din comoditate, din nevoia de linişte interioară măcar aproximativă şi, desigur, şi din laşitate –, cu bună ştiinţă, de cea mai mare parte a societăţii, adică de cei care au, cel puţin, impresia ataşării la normalitate, restul devenind un soi de tabuuri, pe care însă scriitorul le dezvăluie, reliefând, astfel, existenţa a două lumi, care, mutual, îşi dispută întâietatea sau, mai degrabă, dreptul la viaţă, la recunoaştere. Diagnosticul exact al acestui statu quo coincide cu perspectiva unui personaj din Dincolo de lumea de dincolo, Bunelu, pentru care groapa, de fapt muntele de gunoi de la marginea Capitalei e un fel de al doilea oraş. — Ba chiar, interveni şi Bunelu, ăsta ar fi oraşul de­adevăratelea. Celălalt e prefăcut, oamenii îşi ascund păcatele prin dulapuri, lustruiesc ferestrele, să sclipească şi să nu se vadă înăuntru. Aicea nimica nu se ascunde şi nu se înfrumuseţează. Nu e nicio prefăcătorie, adevărul gol­goluţ. Aicea e viaţa, celălalt e ca la muzeu’ cu statui de ceară.  

Fără o epică spectaculoasă, întâia naraţiune, La Judecata de Apoi a statuilor, urmăreşte mai mult gândurile personajului central un anume Petrache – lucrător al unui muzeu, în curtea căruia se află o statuie ecvestră –, singurul, de fapt, care prinde contur în text, celelalte (mama, prietenul, barmanul, fata alături de care trăieşte un scurt episod de dragoste fizică) fiind doar componente ale fundalului pe care se desfăşoară eroul, altfel un om obişnuit, cu preocupări anoste, prins în păienjenişul unei vieţi cotidiene, din care îl scoate  amintita statuie, care ajunge să-i capteze aproape toată atenţia, încât lumea din afară devine un spaţiu tranzitat în grabă, mereu cu gândul la eroul medieval care, în final, se volatilizează inexplicabil, lumea concretă şi cea imaginară amestecându-se până la contopire.

Dacă prima proză pare a deschide volumul spre un amestec de real şi halucinatoriu, de sacru şi profan, promiţând universuri care amintesc de creaţia lui Mircea Eliade, următoarele îşi îndreaptă obiectivul spre imaginea societăţii româneşti postdecembriste, scoţând la iveală, necosmetizată, cu deosebire, viaţa marginalilor, a celor care trăiesc nu atât în background, cât, mai ales, în bolgiile acestei lumi, care le sunt împuse ori pe care şi le cultivă din varii motive.

O femeie, Rada, care-şi revede unul dintre potenţialii asasini după două decenii de la mineriade – timp în care realul i-a fost scindat de imagini halucinante iterative, cu figuri bestiale şi comportament pe măsură, care se întrec în a-şi arăta fidelitatea faţă de un regim totalitar încăpăţânat să renască, din relicve sociale şi, mai ales, politice –, fiind pe punctul de a trăi un recul psihologic, este eroina unei alte povestiri, Legătura de leuştean. Faţă în faţă cu fostul miner, Pavel Avădanei, el însuşi un conglomerat de suferinţe, de boli grave, sărăcie, dar fără putinţa de a înţelege nici după atâta timp resorturile acţiunilor la care a participat, femeia, pe care acesta a recunoscut-o din emisiunile de la televizor la care participă ca persoană publică şi căreia a venit să-i înapoieze lanţul de aur şi medalionul furate, îşi face, la rândul ei, în faţa lui, bilanţul faptelor, al idealurilor pentru care a fost pe punctul de a-şi pierde şi libertatea, dar şi viaţă: Am intrat în politică, am lipit afişe, am convins lumea, am crezut că am învins. Peste câţiva ani, am văzut, cu groază, că lumea aştepta salvarea chiar de la cei împotriva cărora luptaserăm. Pe urmă, lucrurile s­au amestecat, oamenii s­au învălmăşit de nu mai ştiai de care parte e binele şi care e răul împotriva căruia trebuie să lupţi. Atunci mi­am căutat calea de una singură. Victima şi călăul au nevoie unul de celălalt pentru a se înţelege fiecare pe sine, pentru a se accepta ori pentru a-şi primi mai liniştit sfârşitul, fiindcă Nu te poţi lecui de ceva care n­are chip şi nume. De­-asta te­-am chemat, ca să mă conving că m-­am vindecat – după cum îi spune Rada bărbatului care, în ce îl priveşte, îi vorbeşte despre meseria şi despre lumea lui, despre adâncul pâmântului unde cobora ca miner, recunoscându-şi, astfel, alegoric, dar involuntar,vina în care a fost atras din neştiinţă şi neputinţă: Sunt galerii aşa de mari că parcă vezi stele, ca pe cer. Atâta că trebuie să ştii să te porţi cu pământul, să nu iei decât ce vrea el să­ţi dea. Că dacă iei mai mult decât îţi dă el voie, se dărâmă peste tine. Oricând se poate supăra şi nu mai ai scăpare.

Majoritatea personajelor lui Varujan Vosganian, din acest volum, trăiesc într-un spaţiu carceral, intrinsec sau extrinsec, elocvente fiind cele din Iacob, fiul lui Zevedei, pentru care spectaculosul se întâmplă nu atât în afară, cât, cu deosebire, în lumea lor lăuntrică, pe care par preocupate să înveţe să o ordoneze, să o administreze. Multe dintre ele conştientizează aproape continua metmorfoză trăită de cele două falii principale ale lumii, între care se zvârcolesc, concretul şi imaginarul. Impregnate de cunoaştere, mai ales livrescă, raportându-se neîncetat la aceasta, personajele din a doua proză sunt inadaptabili tragici. Doctorii Pantelimon, Cosmina, pacientul lor sinucigaş, Ionuţ Penescu, bunicul Cosminei, care e găsit mort într-un chip misterios, după ce începuse să-i dezvăluie unui jurnalist atrocităţi ale comunismului a căror victimă a fost, Iacob al lui Zevedei sunt, în mare, eroii celei de-a doua povestiri, unde enunţurile aforistice apar în cascadă, susţinând şi subliniind numeroasele conotaţii ale textului: Sângele e viu câtă vreme se varsă în sânge; orice semicerc înseamnă moartea; La urma urmei, numele n­are nicio importanţă… E un fel de toartă de care te apucă alţii; Tăcerea e pe jumătate a lumii înconjurătoare, dar, pe jumătate, e în puterea ta. Oamenii sunt cu atât mai puternici cu cât sunt capabili să asculte tăcerea etc., etc.

Copleşită de frământări, lumea cărţii trăieşte mai ales în latura ei psihologică, iar aici, în special la extreme, fiecare, aproape, făcând din sine, lucid, obiect de studiu, fără însă a empatiza cu acesta. De pildă, Ionuţ Penescu, când a hotărât să e sinucidă, şi-a găsit şi argumentul: Că împlinesc treizeci şi trei de ani şi nu am niciun motiv temeinic să trăiesc mai mult decât Iisus Hristos. Când însă capătă viaţa de după viaţă, consideră că nu mai trebuie să încerce din nou să şi-o ia, fiindcă nu mai are dreptul s-o facă.

Se remarcă, mai ales aici, subtile reiterări ale unor detalii ale unor mituri, credinţe străvechi, amestecate în pasta narativă, unde un loc de prim-plan îl ocupă destinul, prin raportarea la el, personajele lui Varujan Vosganian refăcând, involuntar, traseul parcurs de toate spiritele sensibile dintotdeauna, în tentativa de a înțelege cine, cum, de ce îl administrează şi, cu precădere, sperând la o utopică breşă prin care ei înşişi, „beneficiarii”, să-şi poată spune cuvântul, dându-i măcar un  pic din configuraţia pe care o visează, numai că Destinul nu e o fiară care se îmblânzeşte. Spre deosebire de Ionuţ Penescu, doctorul fără arginţi, Pantelimon, cu o monedă (de argint) caută, mai în glumă, mai în serios, să prindă „intenţiile” destinului, cu o secundă mai devereme.

Prozele din volum, deosebit de dense la toate capitolele, se derulează, de multe ori, pe mai multe paliere narative, concomitent, în încercarea unora dintre personaje, care intuiesc existenţa, dincolo de palpabil, a ceva ce depăşeşte logica omului mărginit, de a se salva de banal, uneori chiar prin elemente de metaliteratură, alteori prin imagini metonimice, care amplifică aura de mister a textelor.

Între naraţiunile din volum, Când lumea era întreagă şi  Dincolo de lumea de dincolo sunt, cu siguranţă, două realizări deosebite, despre singurătate, despre tragismul unor existenţe a căror suferinţă este maximă şi incurabilă, indiferent de epocă şi de furnicarul de semeni din preajmă. Prima este, mai mult decât următoarea, de o strivitoare tristeţe şi se ţese în jurul câtorva paria – şi ai societăţii, dar şi ai sorţii –, urgisiţi de oameni, care le sporesc (uneori mergând până la suprimarea vieţii) calvarul, dar şi de condiţia lor aproape infernală: un olog, un orb şi un estropiat, fără niciunul dintre membre, de care se ocupă, cu o duioşie copleşitoare sora lui, altă chinuită, care a renunţat la studii şi la viaţa ei normală pentru a se ocupa de fratele neputincios, suportânt, în schimb, tratamentul înfiorător la care o supune un ins declasat, hoţ şi criminal, care, în cele din urmă îl ucide pe Coltuc, fiinţa aceasta în care, în ciuda infirmităţii, încape numai lumină, punându-i otravă pe paginile ultimei cărţi pe care o citea şi pe care le întorcea cu limba, pentru că, pentru el, cititul era singurul lucru pe care putea să­l facă singur, de la început la sfârşit. În faţa cărţii nu se mai simţea neputincios, or asemenea preocupare era deranjantă pentru cei aparent întregi. De aceea, Fane Chioru observă dureros: Când eşti ca noi, nu e bine să ai minte multă.

Naratorul surprinde excepţional trecerea prin lume a acestor personaje, care pare un fragment desprins din tablourile lui Pieter Bruegel:  În faţă mergea orbul, cu pas măsurat şi fruntea ridicată de parcă adulmeca aerul pâclos. Cu o mână ţinea măciulia bastonului cu care îşi vestea paşii, lovind în caldarâm, cu cealaltă trăgea de frânghia căruţului. În urma orbului venea, aşadar, trupul lui Coltuc, lipsit de alte încheieturi decât a gâtului pe care­l răsucea, privind speriat într­o parte şi în alta. Iar, în urmă, Ologul, înfigându­şi talpa în caldarâm, pentru a trage cârjele după el şi din nou trupul care se legăna proptit în cârje, ca într­un scrânciob. Orbul ţintea doar înainte, îşi întorcea capul nu ca să privească mai bine, ci ca să audă mai bine, ca lupii. Coltuc, neputându­şi răsuci decât gâtul, vedea doar spre dreapta şi stânga, şi nu înapoi, iar Ologul nu privea îndărăt, ca nu cumva frica să­l sleiască deodată. — Bordură, peste trei paşi! strigă, din spate, Coltuc şi Fane Chioru ridică bastonul în semn că auzise.

Deşi poate părea paradoxal, eroii ultimelor două povestiri amintite constituie, de fapt, o enclavă de normalitate într-o lume căreia îi lipsesc tocmai datele pe care le reprolşează acestora: onoarea, bunul-simţ, compasiunea faţă de cel aflat în suferinţă, adică omenia.

              În  Dincolo de lumea de dincolo, cititorul descoperă un univers amintind de Groapa lui Ouatu, din romanul lui Eugen Barbu, o faună căreia Varujan Vosganian îi intuieşte perfect psihologia, construind un tablou vivant, cei care îl animă având o deosebită complexiatate, în pofida existenţei pe care o duc, dar care, surprinzător, se bazează pe norme care funcţionează cu mai multă rigurozitate decât cele ale lumii de la suprafaţă, oficiale, singura care îşi arogă dreptul la viaţă.

Aşadar, jucându-se de-a când era lumea întreagă, deşi bănuiesc, aşa cum spune cu tristeţe Coltuc, că nici măcar infinitul nu e întreg ori cu ajutorul celor o sută de frunze, simulând procesiuni religioase de înmormântare a timpului dntr-un ceasornic aruncat la groapa de gunoi, frizând adeseori naturalismul, personajele lui Varujan Vosganian din acest volum fac totul cu seriozitate, pentru că au convingerea că trebuie să ai două mâini şi două picioare, ca să te poţi preface, ceea ce, în general, nu e cazul lor. Totodată, nu lipseşte din volum sancţionarea multor difuncţii ale societăţii româneşti postrevoluţionare, în ansamblu şi prin unii dintre actanţii ei (politicieni, mai ales), personajele subliniind cu amară ironie distanţa dintre aspiraţii şi realitate, fiindcă, de pildă, toţi sperau ca groapa de gunoi, în noua realitate, să dispară: Da’ noi aşa credeam pe atunci, că o să dispară şi groapa, odată cu revoluţia. Când colo, ce să vezi ? Gunoiul s­a înmulţit mai abitir ca înainte. Oraşul punea gunoiul cel nou peste cel vechi. Acum, dacă te uiţi, nici nu mai ştii care e unul şi care celălalt.