Revista Luceafărul de dimineață (8/2021) publică un fragment din nuvela „Ia-mă, nene!”

 

 

Ia-mă, nene!

-       Mă iei? a întrebat flăcăul.

Pintenogu a ales o țigară mai puțin scuturată și și-a aprins-o. Apoi a arătat cu bărbia spre capul zburlit care se ițea din marginea drumului:

-       Ia zi, care-i treaba? Unde mergi?

Flăcăul s-a uitat la șosea, de parcă o vedea pentru întâia oară.

-       Unde merge șoseaua asta?

-       La Satu Mare, a răspuns Pintenogu, fără să se mire.

-       La Satu Mare, a încuviințat flăcăul, ca și cum ar fi spus: acolo merg.

Pintenogu a azvârlit chiștocul cu un bobârnac. A suflat fumul cu buzele țuguiate și l-a privit din nou, cu băgare de seamă.

-       Pune degetele pe geam! Și pentru că flăcăul nu înțelesese din prima, a adăugat: Mâinile la vedere!

Băiatul a întins degetele desfăcute. Pintenogu s-a uitat cu atenție. A părut mulțumit.

-       Hai, urcă!

Când portiera s-a deschis, a văzut cât era băiatul de firav.

-       Stai așa! l-a oprit. Câți ani ai?

-       Optșpe, a zis repede flăcăul. De ce?

-       Să nu care cumva să fi fugit de-acasă.

-       N-am fugit, nene, s-a apărat băiatul.

-       Zi: să moară mama!

-       Să moară mama, a repetat flăcăul, fără să clipească.

-       Prea ai zis repede.

-       Păi, dacă mă gândeam, zici mata că era mai bine?

Pintenogu a clătinat din cap și a rămas cu o jumătate de clătinătură spre stânga, adică hai, urcă! Băiatul a sărit cu iuțeală, nu care cumva să se răzgândească, și     s-a ghemuit lângă portieră. Pintenogu a băgat în viteză, a așteptat vreo două mașini să treacă și s-a încadrat pe șosea.

-       Ne grăbim? a întrebat, fără să-și ia ochii de la axul drumului.

-       Unde? a întrebat flăcăul, luat pe nepregătite.

-       Cum unde? Acolo unde mergem.

Unde mergem? i-a stat pe buze flăcăului să-ntrebe, dar s-a abținut. În schimb a spus:

-       Cum zici mata.

-       Eu zic să ne tragem undeva, la umbră, să tragem un pui de somn. Așa-i că merge, pe zăpușeala asta?

-       Merge, nene.

Pintenogu l-a privit pentru prima oară cu luare-aminte. Era o fâță de om, un chip neterminat, cu obrajii necopți, de culoarea piersicii, o față subțiată, ca și cum cineva-i lua mereu mâncarea din față înainte de a se sătura. Pe tâmplă, sub claia de păr, două bubițe cu vârfurile albe sugerau vedeniile de cățelandru care îi înfierbântau sângele. Pintenogu s-a întors către șosea, prinzând volanul cu ambele mâini.

-       Auzi, da’ tu nu zici nimic din capul tău?

-       Adică cum din capul meu?

-       Așa, să zici și tu ceva de la tine, să nu repeți ce-ți zic eu, să mai vorbești și neîntrebat. Hai, întreabă și tu ceva, să răspund eu.

Flăcăul s-a dezmorțit pe banchetă.

-       De ce-ai vrut să-mi vezi degetele?

-       Ca să mă prind dacă ești mardeiaș sau nu. Dacă ai încheieturile bătucite, ăla ești, ai cam dat cu pumnul. Și smardoi de-ăștia nu iau în mașină.

Băiatul și-a întors mâinile pe toate părțile, avea degete subțiri, cu unghii neîngrijite.

-       P-ormă am mai văzut și că atârni cam cât am slăbit eu anul trecut. Vorba vine…

-       Nu știam vorba asta. N-ai niște muzică?

-       Caută în torpedou, a încuviințat Pintenogu, dar, văzând ezitarea băiatului, a arătat spre bord: Acolo e torpedoul. Apeși pe butonul negru.

Băiatul a scos câteva CD-uri, le-a întors pe ambele fețe.

-       Pe care s-o pun?

-       Pe care vrei.

-       Mie-mi place când cântă englezește.

-       Sunt și vreo două de-alea.

În ce privește manevrarea butoanelor, băiatul s-a dovedit mai vrednic. A dat sonorul la maximum și a început să-și agite brațele, cam dezlânat, de parcă ar fi înotat, pe apucate, într-o mare agitată.

-       Dă mai încet, i-a strigat Pintenogu, aici nu-i discotecă.

Pe măsura reducerii sonorului, mișcările flăcăului s-au domolit și ele.

-       Mie așa-mi place, tare, s-a scuzat. Altfel nici nu simt c-ascult muzică, dacă nu-mi tremură-n piept.

-       Poate că mai sunt și alții pe lângă tine care vor să asculte numai cu urechile.

Flăcăul conveni că și asta-i posibil:

-       Asta-i muzică mai veche, de-acum o sută de ani.

-       Cum vine asta?

-       Dacă eu m-am născut în anul două mii, tot ce-i mai înainte e de la o mie nouă sute, adică de-acum o sută de ani.

-       Și eu? s-a amuzat Pintenogu.

-       Hai că n-oi fi mata de două sute de ani.

-       Tu ce crezi?

-       Mata nu, a râs flăcăul, dar camionul ăsta, după cum merge, nu se știe.

-       Vezi că acuma opresc, de-o să te fac s-o iei pe jos.

-       Să-mi zici unde vrei s-ajungi, că dacă merg pe jos, ți-o iau înainte și le zic ălora să te-aștepte, că vii și mata cu camionul.

Pintenogu a râs cu poftă.

-       Mă, da’ șmecher te-a făcut mă-ta! Auzi, da’ ea știe pe unde umbli și că te juri pe ea?

Băiatul și-a lăsat brațele să cadă și și-a întors privirile spre marginea drumului. A stat ceva vreme înainte de a spune, pe șoptite:

-       Io n-am avut mamă.

-       Cum vine asta? Toți am avut câte-o mamă.

-       Da, a continuat flăcăul, numai că eu nu-mi aduc aminte de-a mea.

-       Te pomenești c-a murit la naștere.

-       Se poate, da’ de tată să moară la naștere ai mai auzit? Că nici de el nu-mi aduc aminte.

-       Și de crescut, cine te-a crescut?

-       Sunt de la Casa de copii. Nu mi-au zis niciodată de părinții mei, cred că nici ei nu știau. Sau poate că n-aveau voie să-mi zică.

-       Și ție cum îți zice?

-       Celestin. Copiii îmi ziceau Tinu.

-       Cum au știut cum te cheamă, dacă n-a fost nimeni de-ai tăi să le zică?

-       Așa-i obiceiul la Casa de copii. Când vine unul ca mine, care e lăsat, îi pune numele după sfântul din ziua aia. Pe mine m-au găsit într-o primăvară și mi-au pus numele după sfântul Celestin.

-       Și te-au botezat cu popă?

-       Care popă vine la Casa de copii? Mai venea câte-un polițist cu câte unul de-ai noștri cules de pe drumuri și bătut măr. Îi mai trăgea câteva bastoane și-n fața noastră, să ne-nvățăm minte, să nu ne treacă prin cap să facem la fel.

-       Bine, Tinule, a convenit Pintenogu, ținând dreapta șoselei și lăsând mașinile să treacă pe lângă ei. Dar cu numele de familie cum ați făcut?

-       Mi-au pus tot de acolo și numele de familie.

-       Și după familie cum te cheamă?

-       Lepădatu. Așa mă cheamă: Lepădatu Celestin.

-       Lepădatu, a repetat Pintenogu. Erau puși pe glume ăștia.

-       Păi de ce?

-       Să-ți zică așa, de-a dreptul.

-       Făceau ca să fie mai simplu. Eram mai mulți Lepădatu, mai era Lepădatu Andrei, Lepădatu Pahomie, eram vreo șase, cu totul. Ăștia la care nu venea nimeni în vizită duminica.

-       Parcă ați fi fost frați.

-       Frați buni, a râs flăcăul. După niciun tată și după nicio mamă!

Pintenogu a zâmbit trist:

-       Să vezi cum e când e și mamă, și tată, și niciun copil. Mai bine scoate-mi și mie o țigară. Știi s-o aprinzi?

Flăcăul a scăpărat cu îndemânare chibritul și l-a adăpostit în căușul palmei. A tras un fum, ca răsplată, și a întins țigara, scuturând chibritul cu mâna cealaltă,   să-l stingă.

-       Le cam trăgeați din țigară pe-acolo, a constatat Pintenogu, fără dojană, mai degrabă cu un aer complice.

-       Mai trăgeam, ce să facem.

-       Și ce mai făceați?

-       Nimica, școală pe apucate. Am învățat ceva lăcătușărie. Mă gândeam să mă fac sudor, am auzit că se câștigă bine. Da’acuma nu mai știu. Când am împlinit optșpe ani – adică de când m-au găsit, nu de când m-am născut, că aveam vreo lună și ceva și dacă faci socoteala înseamnă că m-am născut cam de Paști – mi-au dat hainele astea, m-au dus în Cluj, în centru lângă statuie, și m-au lăsat acolo.

-       Ca să ce?

-       Ca să nimica. Nu mai era treaba lor.

-       Și treaba ta care e?

Flăcăul a ridicat din umeri. Nu-l învățase nimeni să-și pună întrebări din astea. Pintenogu a fumat tacticos, cu fereastra deschisă.

-       Îți zic eu care e acuma treaba noastră. Vezi lanul ăla de floarea soarelui? Nu-i pe lume nimic mai frumos. Te uiți la el și te înveselești.

Întinderea aurie, nesfârșită, sclipea, într-adevăr, voios în lumina soarelui. Camionul a căutat o margine lărgită pe dreapta drumului și a oprit.

-       Hai să tragem o moțăială în bucuria asta de floarea-soarelui.

A așteptat până când mașinile din urmă l-au depășit, s-a dat jos și a sărit în șanțul de la marginea șoselei. Și-a scos haina și și-a făcut-o sul sub cap, rămânând cu fața-n sus.

-       O juma’ de oră, ce zici? i-a spus flăcăului, care rămăsese nehotărât pe banchetă.

-       Eu rămân aici, să păzesc mașina.

-       Așa să faci, a mai spus Pintenogu, adăugând și brațul stâng deasupra hainei așezate drept pernă.

Un vânticel  cald ușuia văzduhul peste vârfurile de un galben aprins, făcându-le să semene cu legănarea mării. Ațipind, Pintenogu se simțea desculț. Când marginile brodate cu spumă au ajuns la tălpile lui, nisipul i-a șerpuit printre degete, chemându-l în larg. Era visul lui: un geamăt se auzea înăbușit. Privind îndărăt spre femeia care îl îndemna, a pășit pe apă. Dar amintirea copilului pe care îl ținuse pe umeri îl îngreuna, tălpile i s-au cufundat în valuri, apoi gleznele, și iarăși până la piept, până la bărbie și când respirația întretăiată s-a amestecat cu gustul sărat al mării, s-a trezit, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Așa încât trupul i-a zvâcnit, ca și cum voia să se smulgă din apele care deveneau lacome, a privit câteva clipe derutat, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Lanul de floarea soarelui l-a întâmpinat cu legănarea lui sclipitoare, cu soarele rupt în mii de frânturi, ca bucuria unor confeti care se risipesc. S-a ridicat în coate și a privit în jur. Cabina mașinii era goală și flăcăul nicăieri. S-a apropiat: torpedoul era deschis, iar pe banchetă zăcea portofelul. Fără să mai piardă vremea, Pintenogu  l-a îndesat în buzunar și, cu un picior pe buza portierei, a sărit pe cabina camionului. De acolo priveliștea se întindea până departe, îndeajuns pentru a vedea goana băiatului, îngreunată de capetele de floarea-soarelui pe care le smucea într-o parte și-n alta. A tras o înjurătură zdravănă care i-a dat avântul de a sări de pe cabină, apoi peste șanț și, ca să-și păstreze aplombul, a continuat să blesteme și înjurăturile, pe măsură ce se apropia de flăcău, se preschimbau          într-un fel de grohăituri de mistreț. Ultima înjurătură a poposit odată cu degetele încleștate în chica băiatului:

-       Unde grijania mă-ti credeai că fugi?

Singurul răspuns a fost un geamăt care pe Pintenogu nu l-a înduioșat câtuși de puțin, ba chiar, fără să-i dea drumul zburliturii de păr, i-a tras una după ceafă cu pumnul celălalt. Alonja i-a fost împiedicată de tulpinile înflorite și pentru ca loviturile să se ridice la intensitatea sudalmelor, a socotit că e mai potrivit să-l tragă la loc deschis. Cum făcăul, bănuind ce-l așteaptă, nu se lăsa dus, Pintenogu, fără să-și desfacă degetele pe care i le înfipsese în chică, precum ghearele unui liliac, i-a proptit mâna cealaltă în ceafă. Ajuns la lărgime, l-a întors cu fața spre el.

-       Ce-ai luat, mă, de-acolo? i-a mârâit, fixându-l cu priviri sălbatice.

Băiatul a negat din cap, atât cât îi permitea mâna ce-i încleșta beregata. Neavând cum altfel să ascundă dovada păcatului, mâna cealaltă, cu pumnul strâns, și-o ținea la spate. Pintenogu i-a sucit brațul, degetele învinețite s-au desfăcut încet până ce o bancnotă de o sută de lei a căzut în țărână. Apariția corpului delict a fost însoțită de două palme răsunătoare ce au făcut ca țeasta băiatului să se smucească într-o parte și-n alta, înainte ca trupul să-i cadă, ca un sac de cartofi.

-       Așa? a mârâit iarăși Pintenogu, cu fălcile strânse, aplecat asupra flăcăului care încerca din răsputeri să se apere, trecându-și brațele ba în jurul capului, ba al pieptului. Eu te căutam de mardeiaș și tu erai ditamai ciorditorul!

Cum întrebarea și concluzia se regăseau în aceeași frază, Tinu nu găsi nimic de completat. Dar întrebarea și concluzia au revenit neînduplecate sub forma unui șut tras cu vârful bocancului în burtă. Membrele băiatului s-au încovrigat ca niște fălci care ar fi vrut să înghită acel corp străin și contondent care îi dădea spasme. Tinu s-a aplecat cu fața în șanț și a început să vomite o zeamă verzuie. Pintenogu s-a uitat la el cu dispreț și s-a îndreptat către camion. Din urmă l-a ajuns vaietul gutural al băiatului:

-       De ce dai? Ce ți-am făcut?

Pintenogu s-a oprit și s-a uitat la trupul subțirel, care se scutura de plâns. S-a gândit o clipă, apoi s-a întors și s-a așezat pe buza șanțului. Și-a aprins o țigară pe care a fumat-o tacticos, ca după o treabă bine făcută. Când plânsul băiatul s-a subțiat într-un fel de ison, l-a zgâlțâit de umăr:

-       Hai, scoală!

-       Nu mă scol! s-a încovrigat din nou Tinu. De ce dai? Ce ți-am făcut?

-       Ce-ai făcut, ai făcut, a dat Pintenogu un fel de răspuns, ridicându-se și scuturându-și turul pantalonilor. Mai bine ridică-te, dacă nu vrei s-o iei iarăși pe coajă.

Tinu s-a adunat de pe jos și a rămas în genunchi, privindu-l temător.

-       Treci în mașină, a mai zis Pintenogu, ocolind cabina, fără să privească în urmă. O să întârziem, avem marfă de încărcat și trebuie să ne și întoarcem.

În fața portierei, flăcăul a mai ezitat câteva clipe.

-       Da’ nu mai dai? a întrebat, înghițind câte o consoană cu sughițurile rămase de la plâns.

-       Poate altădată, și-a astâmpărat Pintenogu un zâmbet, ca să-și ia aerul că vorbește serios.

 

(Fragment din nuvela „Ia-mă,nene!”, parte a volumului „Povești despre oameni obișnuiți”, pregătit pentru tipar)

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Noutati, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>