Revista Observator și Alexandru Oravițan: „Patimile după Godel nu este romanul generației mele”

Romanul incomplet

Alexandru ORAVIȚAN

„Te-ai întreba ce au în comun un tânăr născut după Revoluție, care a trăit mai toată viața cu nasul în ecranul computerului, și un bătrân care-și amintește cum plângeau oamenii pe bune la moartea lui Stalin și care, dacă ar avea un laptop, l-ar folosi în cel mai bun caz să taie pe el verdețurile pentru salată. Motivul e chiar ăsta, anume că n-avem nimic în comun.” În aceste rânduri se află miza noului roman semnat de Varujan Vosganian, Patimile după Gödel1: presupusa dezumanizare a generației născute după Revoluția din 1989, incapabilă de a crea conexiuni autentice în afara logicii binare a lumii digitale în care s-au format cei mai mulți reprezentanți ai acestei generații.

Protagonistul romanului Patimile după Gödel, Ciprian Poenaru, e un tânăr geniu al matematicii și mare amator de filosofia științei și de istoria ideilor. Ceea ce l-ar separa de gânditorii generațiilor anterioare e traiul la intersecția dintre om și mașină: universul său nu se încadrează în afara ori înăuntrul ferestrelor propriului apartament, ci în ferestrele de pe ecranul computerului. Așadar, existența sa este deliberat prezentată fracturat, conform incompletitudinii formulate de Kurt Gödel: „Orice poate fi desenat într‑un cerc, dar nu se poate explica pe sine fără a face referire la ceva din afara cercului – acel ceva poate fi presupus, dar nu poate fi demonstrat”. În fapt, întregul roman de idei semnat de Varujan Vosganian e o lungă explicație de sine, prin vocea unui narator-protagonist căruia îi lipsește tocmai singura dimensiune care i-ar legitima umanitatea: acceptarea inefabilului.

Oare de ce romancierul capabil de a-și desfășura trama pe multiple straturi narative, cu o magistrală expansivitate a frazării și o stilistică seducătoare, dovedite din plin în Copiii războiului, roman al generației postbelice, nu a „presupus” inefabilul generației postrevoluționare în Patimile după Gödel? Răspunsul nu pot să-l demonstrez, însă îl pot presupune. În ciuda scriiturii cu armătură, atent lucrată stilistic, ce i-a devenit caracteristică, Varujan Vosganian încalcă în noul său roman clișeul scrisului de ficțiune al lui Mark Twain: „Scrie despre ceea ce știi.” Deși Twain însuși nu și-a respectat întocmai principiul, lui Vosganian această încercare de a da măsura unei generații din care nu face parte, însă căreia i-a putut urmări geneza, îi e fatală, cel puțin din perspectiva unui cititor din generația vizată, precum subsemnatul.

Patimile după Gödel ranforsează multe dintre clișeele cu privire la generația milenialilor: superficialitatea, desconsiderarea semenilor, narcisismul, lipsa de scrupule, sexualitatea fără implicare sentimentală, existența dominată de rețele de socializare, simplificarea excesivă a limbajului ș.a. Cu alte cuvinte, ceea ce se desprinde din portretul lui Ciprian Poenaru și al colegilor lui este o adâncă dezumanizare. În ciuda multor divagații filosofice, care amână îndelung consumarea narațiunii, lesne rezumabilă, nicăieri nu apare vreun sentiment al autenticității ori al mântuirii, de care s-a bucurat Matei Visarion, protagonistul romanului Copiii războiului. Din perspectiva lui Ciprian Poenaru, „nu te poți mântui în lumea ta decât dacă accesezi o altă lume, cu o dimensiune în plus. Ăsta e subterfugiul pe care l-a imaginat Gödel și, înaintea lui, acel Gödel de acum un mileniu, Anselm din Canterbury. Orice lume e neîntreagă, dar orice lume se întregește printr-o lume mai mare”. Așadar, protagonistul din Patimile după Gödel e definit prin neîntregirea sa ontologică, prin caracterul profund fracturat, cufundat aproape în totalitate în artificialul existenței sale paralele, consumată în perimetrul propriului desktop.

Alte mărci ale absenței verosimilitudinii țin nu doar de preocupările personajelor, ci mai cu seamă de limbaj. Atunci când autorul încearcă să reproducă conversațiile de pe rețelele de socializare, din aplicațiile de mesagerie instantanee sau chiar din ocazionalele întâlniri dintre protagoniști, răzbate artificialul frapant, sesizabil mai ales de către cititorii din tinerele generații, versați în idiolectul specific noilor medii de comunicare. Mai mult, simpla utilizare a mult-prea-abuzatului „gen” și brevitatea replicilor nu asigură autenticitatea acestor tranzacții informaționale. Încercarea de teoretizare a unei conversații digitale prin raportare la ideile lui Gödel produce aforisme demne de prăjiturile chinezești cu răvaș: „Mi-a trimis un emoticon tandru și gata. Așadar, un joc. Fiecare dintre noi e suma jocurilor la care ia parte. Iar frustrările, suma regulilor. Și făuritorii de jocuri, de tot felul de criptograme sunt parte a unui joc. Oricât de mare ar fi, există un joc și mai mare care îl înglobează sau îl precedă. Iarăși principiul lui Gödel”.

Drept urmare, paginile de vibrație reală din Patimile după Gödelnu sunt cele dedicate (auto)caracterizării protagonistului. Ele apar în descrierile cyberspațiului infinit și ale computerului, devenit o veritabilă prelungire a ființei. Aici răzbate la suprafață cunoscuta capacitate a lui Vosganian de a șlefui panorame largi pe baza unei hărți mentale atent cumpănite, de această dată ancorată în balansul complicat dintre zero și unu: „Cyberspațiul nu are frontiere, nu există un atlas geografic al cyberspațiului, orice punct poate fi suma tuturor recordurilor, în același timp Groapa Marianelor și muntele Chomolungma. Față de el, Calea Lactee nu e decât un jăratec care pâlpâie. Socotind rapiditatea cu care se parcurg distanțele lui, viteza luminii nu e decât mersul unui melc în slow motion. Cyberspațiul e mai mare decât orice spațiu care poate fi imaginat vreodată, e un infinit mai mare decât orice infinit, dacă se poate spune așa. Nu va exista niciodată vreo corabie a lui Magellan care să-l înconjoare”.

O altă zonă „tare” a romanului abordează deschis condiția generațiilor „de după” în cheie istorică, socială și politică, direcții familiare autorului: „Chestia asta cu «după» mă scoate din pepeni. După Revoluția Bolșevică, după războiul ăla sau ălălalt. După aia, după ailaltă, totul vine după, parcă istoria ar fi o râgâială după o dușcă de bere. Toate generațiile sunt de după. (…) Eu zic că e destul cu prostia asta, cu istoria scrisă de-a-ndărătelea, de la dreapta la stânga. Nu mai vreau să fim generația de după ceva ce-a fost, vreau să fim generația a ceva ce urmează să fie. Generația erei digitale”. Dimensiunea tragică survine în faptul că toți reprezentanții generației erei digitale din Patimile după Gödel, inclusiv protagonistul Ciprian Poenaru, sunt condamnați să repete greșelile generațiilor anterioare, să se compromită iremediabil prin intrarea în jocurile subterane practicate cale de decenii (în acest caz, colaborarea cu „serviciile”), un recul al altor vremuri, resimțit din plin în epoca postcomunistă: „Eu sunt unul dintre moștenitori. E o moștenire cu de-a sila, înțelegi, nu vreau să fiu moștenitor cu de-a sila, nu vreau să plătesc taxa de succesiune.”

Dacă ar fi mizat pe aceste ultime dimensiuni, pariul romanesc al lui Varujan Vosganian de a da măsură și substanță generației postrevoluționare ar fi fost câștigător. Patimile după Gödel rămâne, ca atare, un roman incomplet. Categoric, nu este romanul generației mele.

____________________

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *