Revista Ramuri din Craiova este prima publicație literară care publică un fragment din romanul în curs de apariție „Patimile după Godel”

Epistolele lui nea Arvinte către comeseni

de Varujan Vosganian

(Fragment-avanpremieră din romanul Patimile după Gödel)

Nea Arvinte e stăpânul cheilor. El spune că cine stăpâneşte cheile stăpâneşte trecutul. Căci cheile sunt făcute pentru a te întoarce.

Scara blocului e sanctuarul lui nea Arvinte. Ritualul deschiderii şi închiderii uşii de la intrare e mereu acelaşi, solemn şi neînduplecat. Uşa se descuie la ora şase dimineaţa şi se încuie la miezul nopţii. Nea Arvinte veghează casa scărilor, atent ziua la orice zgomot, iar noaptea aduce pacea, răsucind cheia în sensul invers acelor de ceasornic. Precum acel musulman care, din tată în fiu, încuie şi descuie Biserica Sfântului Mormânt. Atâta doar că, în ce priveşte blocul nostru îndatorirea asta nobilă nu se transmisese din tată în fiu, căci nea Arvinte fusese şi una, şi alta. Nimeni nu ştie câţi ani are, iar el îşi ascundea vârsta ca pe un secret profesional. Tot ce vă pot spune e că niciunul dintre locatarii blocului nostru, oricât de bătrân ar fi, nu-şi aminteşte ca uşa de la intrare să fi avut vreodată alt paznic decât nea Arvinte.

Longevitatea asta remarcabilă nu se datora vreunei virtuţi nemuritoare, dimpotrivă, faptului că nea Arvinte murea des. Avea o formă bizară de epilepsie, era, cum se spune, cataleptic. Încremenea cu genunchii îndoiţi şi capul în palme, precum Buddha dormind. De obicei, nu se nimerea nimeni prin preajmă, iar dacă totuşi era cineva, acela trecea salutându-l, fără să aştepte răspuns şi fără să întoarcă apoi capul. Locatarii priveau, fără să le vadă, la ghivecele cu aloe sau cu begonii de la intrare ori la tablourile de pe pereţi cu privelişti tăiate din reviste. Şi tot aşa, n-ar fi putut să-şi amintească dacă l-au întâlnit sau nu pe nea Arvinte frecând gresia cu mopul, deşurubând vreun bec cu filamentul ars sau stând ţeapăn şi privind ca un gargui lumea care se perinda pe trepte. Cu atât mai puţin şi l-ar fi amintit în stările lui cataleptice, când nea Arvinte se afla la hotarul dintre lumi, neştiind în care parte s-o ia. Sigur este că acest şir de morţi intermitente îl revigorau. După o astfel de criză, nea Arvinte, cu albul ochilor limpezit, cu tuleie albăstrui încolţite pe obraji şi cu încreţiturile feţei netezite, era mai plin de viaţă ca oricând.

Nu fusese întotdeauna aşa. Unii au apucat şi vremuri când nu era puţin lucru să te întâlneşti cu nea Arvinte şi să aştepţi cu simţurile încordate răspunsul lui la salut. Dacă nea Arvinte nu-ţi răspundea, nu era de bine, dacă nu dispunea de timp sau îţi purta vreo ranchiună, aveai probleme. O anunţă fără echivoc nea Arvinte însuşi, într-un fel de autobiografie la persoana a treia: „Să-ţi spun eu cine a fost nea Arvinte!”

După cum urmează. Perioada lui de glorie s-a situat, dacă socotesc bine, în anii şaptezeci-optzeci. Vorbeşte despre vremurile alea cu o nostalgie extatică, ochii i se umezesc ca şi cum ar evoca epoca de aur din Munci şi zile a lui Hesiod. Bănuiesc că pe atunci nea Arvinte arăta tot ca acum, numai că buzele şi vârful limbii îi erau învineţite de creionul chimic pe care şi-l înmuia în gură pentru a adăuga în caietul lui cu scoarţe de vinil speranţele cele mai arzătoare şi spovedaniile cele mai sincere ale locatarilor de la toate etajele. Aflăm cine a fost nea Arvinte chiar din gura lui şi n-avem motive să nu-l credem, pentru că nu cere niciodată nimic şi primeşte, doar dacă-i dai, un pachet de ţigări. Aşadar: „Când intra nea Arvinte pe uşă, ieşea toată familia să-l primească. Ce mai faci nea Arvinte, da’ stai o clipă, trage-ţi sufletul, vrei un şerbet de trandafiri sau un borviz, dacă ştii ce-i aia” – asta către mine, care-l încuviinţam fără să ştiu ce-i aia, doar ca să nu-l întrerup. Şi pe urmă „Uite, nea Arvinte, eu aş vrea o cutie de ness, pentru doctor. Şi nişte piept de pui, ceva mai plin, pentru şniţel. Şi poate nişte unt sau salam de vară pentru ăsta micu’.” Nea Arvinte se uita în caiet şi p-ormă zicea, ca la tribunal: „Asta da, asta nu. Pentru piept aşteaptă mata până săptămâna viitoare. Uite ce listă lungă am.” Altădată făcea schimburi convenabile: „Până la şniţelul de pui, îţi fac rost de-un parizer adevărat, nu dintr-ăla care arată ca un burete. Poţi să faci cu parizerul nişte şniţele a-ntâia, le zici la copii că e şniţel parizian. Ness n-am, da-ţi găsesc un pachet de Kent, costă tot atât. Şi dacă doctorul nu fumează, n-are a face, dă şi el la altul. Au şi doctorii nevoie de doctori.”

Povestirile lui nea Arvinte descriau o comunitate paşnică, trăind în armonie, cu rânduielile statornicite şi ierarhiile prestabilite, precum comunităţile amish. Profetul, povestaşul, apostolul acestei comunităţi, care le scria corintenilor despre răbdarea şi supunerea necondiţionată şi efesenilor despre omul nou şi vrednic, era nea Arvinte. Pe care familiile, de la mic la mare, îl aşteptau cu sufletul la gură. El era cel care umplea, precum magii, cu lucruri scânteietoare masa din bucătărie, care despărţea dintr-o privire credinţa de necredinţă, recunoştinţa de ingratitudine, puritatea de profanare, salamul de soia de salamul de vară, peştele proaspăt de duminică de peştele oceanic congelat de fiecare zi, carnea macră de tendoanele înfăşurate pe oase, cafeaua cu năut de cafeaua braziliană. El era cel care preţăluia la gram calupurile de telemea să n-aibă prea multă apă, măruntaiele de miel învelite în prapuri să nu fi aparţinut vreunei lătrătoare sau conservele de stavrid în sos tomat să nu fie reciclate. Nea Arvinte purta nuieluşa de alun, era cititorul în stele, fântânarul şi solomonarul, stropitorul cu busuioc spre cele patru colţuri ale casei. El ştia tot ce mişcă, e drept, într-o lume în care nu prea mişca nimic, tot ce se vorbea într-o lume în care mai mult se tăcea şi toate noutăţile într-o vreme când ferească-ne Dumnezeu de noutăţi.

Nea Arvinte era sms-ul din vremea când telefonul mobil încă nu se inventase, comunica prin messengerpe când Facebook-ul era încă la stadiul nopţilor albe ale lui Dostoievski, avea grupul lui de prieteni într-un WatsApp avant la lettre. În perioada lui de glorie, visele erau palpabile, aproape că puteai să le atingi cu mâna: o maşină de spălat automată, un frigider cu multe sertare la congelator, un televizor în culori. Dar cum atingerea unor asemenea idealuri presupunea o perioadă de iniţiere, cozile pentru astfel de produse durau mult, se alcătuiau zilnic şi doar iniţiaţii, cei care acumulau cele mai multe zile de stat la coadă se alegeau cu maşina de spălat cu centrifugă sau cu televizorul care arăta în culori o realitate cenuşie şi vorbea bulgăreşte. Ritualul avea ceva şamanic: coada se forma în faţa magazinului încă de la răsăritul soarelui. Când magazinul se deschidea, în mod formal desigur, căci nu se vindea nimic, rafturile fiind şi mai goale decât vitrinele, cineva, un fel de purtător al chivotului, un vistiernic al tradiţiilor, citea numele celor care se înscriseseră pe lista de cumpărători şi fuseseră prezenţi cu o zi mai înainte. Cei care strigau şi azi prezent mai urcau o treaptă a iniţierii, adică aveau dreptul să mai spere până a doua zi. Cei care nu răspundeau la apel, ei sau cineva în contul lor, erau tăiaţi de pe listă. Cu alte cuvinte, îşi pierdeau poziţia, rangul nobiliar în ierarhia cozii. Dacă reveneau a doua zi, o luau de la capăt, deveneau oprimaţii, culii într-o lume a castelor, în care brahmanii erau cei care răspunseseră prezent la fiecare strigare de dimineaţă. Asta era cea mai importantă dintre misiunile pe care le ducea la bun sfârşit nea Arvinte. Prin prezenţa lui şi răspunsul prompt la orice strigare de listă, locatarii scării noastre de bloc erau prezenţi în coada statornicită la produsele electrocasnice spre care năzuiau, la televizoarele în culori şi la congelatoarele la care visau zilnic, dar care apăreau doar din când în când.

Lista transfigurărilor sale era trecută cu scrupulozitate în caiet. La fel şi năzuinţele. Caietul lui nea Arvinte era o sumă de idealuri şi iluzii, precum Zidul Plângerii de la Ierusalim. Mi-a arătat odată un astfel de caiet. A fost semnul că mă îndrăgea. Eu eram fiul pe care ar fi dorit să-l aibă, deşi, dacă mi-ar fi trecut năzuinţele în caietul lui, s-ar fi putut să nu mai fie aşa sigur de asta. Relaţia nu era tocmai echilibrată. El nu era tatăl pe care mi-aş fi dorit să-l am în locul celui care dormea lat de beat pe canapeaua din camera din spate. În caietul cu năzuinţe al lui nea Arvinte nu s-ar fi scris nimic despre tatăl meu.

Caietele pe care nea Arvinte le ţinea într-un dulap ar fi fost suficiente să descrie, prin ceea ce era consemnat între coperţile de vinilin, anii aceia. Fiecare epocă este suma năzuinţelor ei. Unele epoci au visat cruciade, altele călătorii până la marginea lumii, sclipiri ale minţii ori maşini zburătoare. Perioada căreia nea Arvinte îi era marele preot visa carne macră, caşcaval de oaie, bere la cutie şi banane, ceea ce nu scădea cu nimic intensitatea viselor ei.

Iar totemul acestei religii animiste era congelatorul. Nea Arvinte nu era un practicant, cel puţin nu al unei religii care îşi ţinea slujbele duminica dimineaţa, atunci când el avea program de spălat geamurile holului de la intrare, de aceea referinţele lui creştine erau cel mai adesea maniheiste, de la ferească Dumnezeu pentru cei socotiţi buni până la lua-l-ar toţii dracii să-l ia pentru cei răi. Congelatorul, însă, exercita atâta forţă de iradiere încât, chiar şi pentru o lume atee cum era cea a comunismului, funcţiona ca un adevărat altar. Locatarii se îndreptau cu pioşenie spre congelator. El era lăcaşul ultimei speranţe, de acolo se lua prescura pentru euharistie. Între pereţii lui era Paradisul, acolo unde nu exista timp şi nu exista moarte. Congelatorul, spunea nea Arvinte, ca şi cum ar fi citat din Apocalipsa Sfântului Ioan, a fost una dintre victimele Revoluţiei. Nimeni nu mai are azi nevoie de congelator. Pe vremuri oamenii erau grijulii, prevăzători şi gospodari, cumpărau cu calupul, cu kilul, cu naveta. Acum ciugulesc doar, sunt culegători de nimicuri, de fleacuri, de rămăşiţe, cumpără cu gramul sau cu felia, cum ar fi ca în locul unui dumicat zdravăn să te mulţumeşti doar cu firimiturile rămase pe muşama şi adunate în căuşul palmei. Precum căpitanul Nemo cu submarinul lui, nea Arvinte avea, în demisol, un congelator impozant pe care îl deschidea uneori şi, din răcoarea lui cu iz de morgă, simţeai un alt aer venind din vremurile bune. Înăuntru nu mai era nimic altceva decât o sticlă cu ţuică pe care o scotea din când în când, îşi umplea ţoiul şi închina pentru timpurile când el, nea Arvinte, înmulţea pâinea şi peştii pentru un popor exilat în propria-i casă.

Dar cel mai mult lui nea Arvinte îi lipseau cozile. Convoaiele exodului, aşteptând nemişcate, înaintând cu mişcări încete sau bulucindu-se. Adevărata comuniune, ecclesia, unde oamenii aveau răgazul să-şi vorbească, o lume a tuturor deznodămintelor, în care elitele erau respectate şi rareori se întâmpla ca unul să o ia înaintea altuia pe căi ocolite, o lume a regulilor statornicite, a evoluţiei organice. Cozile aveau o etică a lor. Degeaba voiai să iei din viaţă numai ce-i bun. Căci, nu-i aşa?, nu poţi avea numai carne macră fără os, numai pulpe de pui fără gheare. Voiai să te îndestulezi, să păstrezi totul pentru tine? Nu se putea, azi dăm numai câte jumătate de kil, altfel n-ar fi destul pentru toată lumea. Credeai că bucuriile sunt simple? Nici gând, trebuie să aştepţi ore în şir, o adevărată coborâre a treptelor, cum zice Psalmistul, idealul, pachetul de unt, cofrajul de ouă sau felia de şuncă obligă la o pregătire, aşa cum preotul, la pragul dintre tărâmuri, hotărăşte dacă eşti pregătit sau nu pentru moarte. Vrei să mergi la sigur, fără răspântii şi liber arbitru? Mută-ţi gândul, e foarte posibil ca azi să te aşezi la rând în faţa măcelăriei ori a băcăniei, să faci parte chiar din elita cozii, să fii brahmanul ei, situându-te pe primele locuri, chiar nas în nas cu programul de pe uşă, şi totuşi camionul cu marfă să nu vină. Lungul drum al zilei către noapte, dar, nu-i aşa, şi mâine e o zi.

După pungile sau ambalajele pe care oamenii le ţineau în mână sau le împingeau când şi când cu talpa pantofului, cu mâinile îngheţate înfundate în buzunare, nea Arvinte putea să spună cu oarecare aproximaţie ce se dă. Şedea uneori deoparte şi privea cu înduioşare. Estima din priviri cam cât o să dureze. Îi ochea pe profesionişti şi îi compătimea pe amatori. Urmărea cu încântare cum coada începe să freamăte. Plină de speranţă la locurile din faţă, îngrijorată că n-o să ajungă la toată lumea la locurile din mijloc sau de-a dreptul resemnată la locurile din spate, dar, totuşi, încăpăţânată în zădărnicia ei. Dădea sfaturi cum să se pregătească fiecare, să ştie ce şi cum să ceară, cum să se aşeze în rând pentru a elimina orice confuzie privind ordinea, cum să se organizeze centrul şi flancurile, ca la asediu, cum să circule fluxurile, astfel încât cei izbăviţi, care ies strângând în mâini plasele cu pachete unsuroase, şi aspiranţii care abia intră să nu se calce pe picioare.

Nu mai sunt cozile de altădată, suspina nea Arvinte, de obicei între primul şi al doilea păhărel de ţuică. De fapt, nu mai sunt deloc cozi. Din cele adevărate, spiralate, împestriţate de sentimente contradictorii, de rumori şi de năzuinţe. Singura coadă de care îşi aminteşte, de după Revoluţie, comparabilă cu vremurile bune, a fost cea de priveghi de la coşciugul lui Corneliu Coposu. Straşnică coadă, se extazia nea Arvinte, patru ore am stat, ca pe timpurile normale. E drept că nu se dădea nimic. Dar a fost destul pentru fiecare, n-a rămas nimeni fără.

Altminteri, nea Arvinte se mulţumea să frece treptele cu mopul, să scuture preşurile din faţa uşilor care altădată i se deschideau până să apuce să sune la sonerie sau să apese pe clanţă. Cei bătrâni dispăreau unul câte unul, lumea lor zăcea închisă între coperţile de vinilin, creionul chimic rămăsese bont, uitat în sertare, cei care atunci băteau fericiţi din palme la vederea bananelor şi portocalelor de Crăciun sunt acum oameni mari într-o lume în care bananele şi portocalele se găsesc mai uşor decât zarzărele şi corcoduşele.

N-am reuşit să aflu care era culoarea ce-l învăluia pe nea Arvinte. Nu deosebesc la el nicio nuanţă, e un alb pufos, ca şi cum nimbul lui ar fi fost un nor. Probabil că albul e culoarea răbdării necondiţionate, a celor care iartă totul pentru că sunt incapabili să găsească vreo vină celorlalţi.

Uşa lui de la subsol e întredeschisă. Adesea, mai ales după căderea serii, îşi lungeşte gâtul să vadă cine intră şi cine iese. Dacă-l întrebi, nu scoţi nimic de la el, dar nici nu vrea să te supere. Îl întrebi: „E aşa, nea Arvinte?” El încuviinţează cum că aşa e. Şi dacă te răzgândeşti, încuviinţează, da, e altfel. Iar când dilema e evidentă şi îl întrebi: e-aşa sau aşa? El zice aşa şi-aşa, oricum ar fi, pe el nu-l deranjează. Apoi mă priveşte cum îmi scot haina de ploaie în holul luminat jucăuş ca de braţele unui sfeşnic şi-mi zice:

„Hei, tinere, nu mai hoinări atâta! Că oricât ai fugi de tine prin lume, acolo unde ajungi, tot de tine dai.”

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=4743&editie=169&autor=de%20Varujan%20Vosganian&fbclid=IwAR2JgSJZ-oWLByiVkqlRfaV9Egpakuyh9s5e2XK7IzNwq-oqESO3mhXxmVA

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Noutati, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>