Esti aici: Home ⁄ Noutati ⁄ Romania Literara Magazine and Gabriel Dimisianu: Realism and symbol
După succesul literar fulminant obţinut, nu doar în ţară, cu Cartea şoaptelor, romanul din 2009, Varujan Vosganian se reimpune atenţiei cu volumul Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Polirom, 2013). Cu un volum, aşadar, de povestiri, astfel cum suntem avizaţi din titlul noii cărţi (poate prea lung!), adică de naraţiuni care implică o desfăşurare de evenimente, cu personaje între care funcţionează anume raporturi, la fel ca în romane. Deosebirea stă în dimensiuni, fapt ce aduce şi o oarecare diminuare a mizelor. Altfel, mai toate povestirile din volum le putem considera şi romane, mici romane, prin epica lor densă şi prin faptul că ne transportă în lumi configurate.
Să observăm că lumile acestor povestiri, ale acestor mici romane aparţin cel mai adesea cotidianului, vieţii comune, astfel cum aceasta decurgea la noi înainte şi după răsturnările din decembrie 1989. Mari deosebiri nu au apărut între cele două epoci, cu toate că erau aşteptate şi s-ar fi spus că au şi venit. Ce era groapă se întâmplă să devină munte, însă tot de gunoi, prin adăugarea necontenită de straturi. Este ceea ce constată, cu o amărăciune veselă, ca să-i spunem aşa, unul din personajele povestirilor,om de toată mâna însă înclinat spre reflecţie, dispus să ia act de ce se petrece cu el şi în jurul său: „Da, noi aşa credeam pe atunci, că o să dispară şi groapa, odată cu revoluţia. Când colo, ce să vezi ? Gunoiul s-a înmulţit mai abitir decât înainte. Oraşul pune gunoiul cel nou peste cel vechi. Acum nici nu mai ştii care e unul şi care celălalt“.
Aceşti eroi nu sunt însă cu totul scufundaţi în prozaismul vieţii de fiecare zi. Îşi îngăduie evadări. Petrache are viziunea unor trăiri ideale, de nobleţe şi glorie, ceea ce îl îndeamnă să se caţăre pe statuia ecvestră din oraş, dublându-l în şa pe eroul de bronz titular. Nu ştim chiar dacă o face dar visează să o facă. Alte ipostaze. Contemplă răsăritul soarelui dintr-un loc pe care numai lui i-l oferă un anume „ungher” din zidul castelului, privelişte unică.La rândul său Castelul e un obiect al reveriilor lui Petrache.
Personajul, ca şi altele din povestiri, este din specia inşilor care tânjesc după altă realitate decât aceea care le-a fost dată, fac mult credit visului şi fanteziei. Nu ştim dacă ce spun chiar au trăit sau numai visează să trăiască. Relaţia dintre Petrache şi statuia ecvestră este una simbolică.
Cosmina, doctoriţa din Iacob, fiul lui Zevedei, e sortită prin profesia ei de medic psihiatru să trăiască printre alienaţi psihic, să-i liniştească, să le vegheze crizele, să-i oprească de la gesturi care le-ar putea fi fatale. În Când lumea era întreagă eroul este şi el un estropiat, de astă dată numai fizic, lipsit şi de mâini şi de picioare. Este pasionat însă de lecturi şi nu poate altfel să citească decât întorcând paginile cărţilor cu limba.
Bunelu, Pavel, Chiricuţă, Calu, Costică Ologu, Fane Chioru sunt exponenţi ai lumii de la fund, cerşetori, estropiaţi, populează zgomotos povestirile lui Vosganian, care obţine expresive imagini ale grotescului , neevitând nici durităţile. Imaginea mâinii cu degete răşchirate ieşind dintre gunoaie este emblematică pentru această reprezentare a vieţii care face mult loc etalării cruzimilor. Un realism rareori îmblânzit de compasiune, aceasta e nota dominantă în care scrie prozatorul, în reprezentări care nu ocolesc sordidul, imaginile descompunerii. Dacă e să îl asociem pe Vosganian unui clasic al literaturii noastre, acest clasic este Hortensia Papadat-Bengescu, cu al său realism al necruţării, astfel cum îl cultiva în scrierile ei de la începutul veacului trecut.
Maca, Tili, Jenică din Jocul celor o sută de frunze, trăitori în lumea noastră cea de toate zilele deambulează prin noroaie şi când îşi ridică privirile văd balcoane coşcovite, geamuri murdare sau sparte. Caută alt cadru, în lumea propriu-zis reală nu-l pot găsi şi atunci recurg la jocurile simbolice cu păpuşi. Reprezentările sunt când realiste, când onirice, pe ecranul memoriei sunt proiectate când întâmplări petrecute aievea, când imagini din filme odinioară interzise, cum ar fi Reconstituirea, din care ar fi de reamintit imaginile cu procurorul şi miliţienii care îi „cotonogeau pe băieţii aceia“. Jocul cu frunzele al celor trei este jocul vieţii tuturor. Aduse în tolbă la cimitir frunzele sunt lăsate să cadă care unde ajung, o decizie a sorţii:
– „Ia şi tu, îl îndemnă Tili.
Lăsară frunzele să cadă cu încetineală. La sfârşit Maca întoarse tolba şi o scutură.
– Le-ai numărat bine? Erau chiar o sută?”
Proiecţiile îşi lărgesc necontenit cuprinderea, de la cei trei la lume şi la fel în toate povestirile lui Varujan Vosganian, propunând o imagine când reală, când fantastică a ceea ce am trăit noi şi cei care ne-au precedat în istoria postbelică: închisorile politice, tortura, mizeria din timpul ceauşismului, venirea minerilor în ’90 şi felul în care văd lucrurile cei care le-au trăit, unii roşi de căinţă, alţii nostalgici, iar alţii indiferenţi. Istoria se reface din cioburi şi e retrăită de memoria vie a unui scriitor martor. Unul dintre cei mai avizaţi şi mai nedispuşi să uite ce am trăit în convulsionatele vremuri încă neapuse.
http://www.romlit.ro/realist_i_simbolic
Leave a Reply