Marius Miheţ and “Romania Literară” Magazine: “A beautiful book, with a long-term international destiny”

Scenarii caleidoscopice

Tot ce-a scris până acum Varujan Vosganian pornește de la nostalgia lumii întregi. În poezie citim însemnele fabulosului mistic, diluat prin euri oglindite în trei chipuri: moartea, învierea și lumina. Iar proza lui dezvoltă accentele identitare ale acestor rădăcini, prin ample joncțiuni magice, crescute din istoriile mici și mari.

Laolaltă, poezia și proza definesc ceea ce s-ar numi lumea întreagă. Nu doar atât, pentru că Varujan Vosganian se folosește de cuvânt ca un adevărat artificier. Vom asista, în exces sau cumpătat, la construcții dintre cele mai sofisticate. Căci eroii lui, aproape fără excepție, vorbesc sau devin niște sofiști. Un salon de spital, cârciuma sau o banală groapă de gunoi însuflețesc protagoniștii cu atari dispoziții. Firește că nu totdeauna banchetele, inaugurate de un autor cumva previzibil, dau soluții ingenioase. Poezia cotidianului misticoid și frânturile de retorică neconvențională se revarsă, întotdeauna, într-un discurs îndrăgostit.

Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri este structurat în jurul nostalgiei încăpătoare de care aminteam, angajând, în toate cele șase povestiri, o știință a morții. De data aceasta, Varujan Vosganian estompează frivolitățile istoriei, favorizând, în schimb, chipurile unei lumi anapoda.

Drama identităților mutilate din apocalipsele supraetajate ale Cărții șoaptelor este înlocuită aici de tragicul revelat pe filieră magică. De la prima la ultima frază, Jocul celor o sută de frunze problematizează lumi ce se deschid brusc, pentru a se închide, incendiar, în interoga]ii înalte. Textul e, de aceea, plin de aforisme despre moarte [i memorie, despre destin și sensul vie]ii.

Dar Varujan Vosganian nu pare a se teme de predictibilitatea unor dezbateri ce pot fi abandonate la un moment dat în zona riscantă a tezismului. El înaintează cu alura și curiozitatea dilematicului. Invită cititorul să deosebească semne, infiltrează în scenarii caleidoscopice tainele și poezia celor ce știu să privească. Să înțeleagă.

Toate povestirile au în comun un timp al actualității postcomuniste, îndeajuns de derutant pentru a nu dibui, prin puzderia de reziduuri etice, valorizări uitate. La Judecata de Apoi a statuilor e mai degrabă un text de deschidere, familiarizând cititorul cu soluția realismului magic. O statuie dispare din curtea unui fort-muzeu, după ce paznicul Petrache ignoră semnele și batjocorește inițierile. Deasupra orașului, în cetate, el e singurul care mai poate vedea răsăritul dintr-o lume „aplecată într-o rână”, prea strâmtă să încapă, în același timp, „omul viu și statuia lui”. Cavalerul, geamănul din realitatea înfrățită, face ca lumea lui Petrache să capete sens mistic, prin „orânduire și așteptare”. Mai complex, dar tot despre semnele reîntregirii lumii scindate în identități secate spiritual, vorbește și Iacob, fiul lui Zevedei – o variațiune pe tema luminii din întuneric. Cu această nuvelă, V. Vosganian construiește polifonic, amestecând savant pasiunea pentru armoniile cosmice, în care se confruntă ordinea prestabilită cu urzeala interiorităților.

Mai multe fire narative soluționează dizarmoniile unor protagoniști inundați de neliniști. Cosmina, împreună cu chirurgul Pantelimon și radiologul Efrem dezbat, dincolo de angajamentele profesionale, dileme existențiale. Maieutica doctorului Pantelimon reclamă o relație – des utilizată de autor – dintre maestru și ucenic. Un inițiat, așadar, el vindecă pe Ionuț, sinucigașul ce refuză lumina de dincoace, un fel de Frankenstein dotat cu o nouă conștiință, transgresivă. Într-un alt plan, bunicul Cosminei dictează unui ziarist, Filip, memoriile carcerale. Nu doar experimentul sinistru al reeducării răzbate de aici, cât felul în care individul înfruntă memoria tiranică, dirijată de voci interioare – demoni lăuntrici, diriguitori între viață și moarte. Cosmina se îndrăgostește de un asemenea mesager, Iacob, fiul lui Zevedei, și sfârșește, la fel ca ceilalți, în urma luptei cu îngerul, în angoasa unei singurătăți amplificate. Noile fericiri, însă, pot restabili sensul, chiar și pentru îngerii căzuți. Este și cazul mântuirii lui Coltuc, din Când lumea era întreagă. Născut inform, orfanul trăiește cu sora lui, Melania, sub teroarea concubinului ei, Golea. Cerșește ziua, iar noaptea visează la exilul din trup, mai ales prin lecturi. Otrăvit, el vede, în cele din urmă, lumea întreagă – „nestricată, netăiată, ned\râmat\”.

Tensiunea dintre istoria ramificată în realități opuse se dezbate în Legătura de leuștean. Rada își întâlnește agresorul din timpul mineriadei și încearcă să scape de traumă prin așezarea adevărului pe făgașul normalității. Însă Pavel Avădanei, minerul pocăit, arată adevărul mistificat prin faliile sociale, astfel că lumea inchizitoarei, acum, Rada, se reîntregește, însă numai psihologic. Problema adevărului este sondată și în Dincolo de lumea de dincolo. La marginea patafizicului, ciocnirile și suprapunerile mitico-magice dintre lumile gunoierilor – conduși de Pârnaie, și ale nelumeștilor – guvernați de centaurul Calu, definesc, în cele din urmă, adevărul despre groapa de gunoi a orașului. Rămășițele sunt ceea ce se aruncă sau ceea ce rămâne? se întreabă ei nedumeriți, după cum, în „groapa-mormânt” a orașului, ei trăiesc sentimentul genezei amestecate cu apocalipsa. Varujan Vosganian realizează exemplar aici o comedie burlescă, în care atmosfera grotescă și simbolismul teatral fac casă bună.

În fine, proza care dă și titlul volumului, tot o nuvelă, e și cea mai densă din volum. Scrisă, probabil, pe scheletul unui roman abandonat, Jocul celor o sută de frunze este o parabolă a chipului din moarte. Tili, Jenică și Maca (irodus) sunt nevoiți să renunțe la filosofie și ajung, în comunism, ingineri. Revoluția, noul mileniu sau comunismul înțeles prin moartea lui Luca – prietenul lor împușcat odinioară în tentativa de a trece granița -, Istoria, așadar, este suportată prin dezbateri filosofice, interminabile, de fapt, pentru că ei trăiesc total în interogații. Prizonieri ai cuvântului, nu și ai istoriei, ei spun povești, astfel că lumea artificială, în care se deghizează ca botezători, vânzători de noroc sau colecționari de înjurături, e una în care se vorbește în dodii. Însă, când moartea curtează, se înțelege că ea nu trebuie doar învinsă, cât convinsă. Și cum lumea lor e și un joc de frunze, pe care trebuie să calci pentru a o întregi, ei ignoră semnele istoriei trăite. Dosarul de securitate al lui Luca devine istoria vieților scrisă de altcineva, de un scrib-sectorist, o umbră sau „un vis care ne visează”, spun ei. Diagnosticul celor trei Crai îl dă cârciumarul Coropciuc: „să treci, în același timp, hotarul dintre două secole, dintre două milenii și dintre două moduri de a trăi nu e puțin lucru”. Se schimbă lumea și „cel mai mare ucigaș e cuvântul. Omenirea e o uriașă groapă comună”, conchide el apoteotic.

În ambiția de a proclama întâietatea irealității, V. Vosganian riscă să devină, ici și colo, ușor schematic, mai ales în privința melodramaticului. E limpede că eroii lui, dintr-un anumit punct de vedere, sunt, fără excepție, niște suciți. Ca și lumea lor. Dar niște suciți cu certe calități onirice. Or, pentru a susține această disponibilitate, autorul e în situația de a ceda prea mult teren demonstrativului. De aceea, pe anumite nivele, povestirile suferă prin aglomerarea informațiilor ce conduc la ideile de criză a spiritului și, mai ales, a imaginației captive. În schimb, lăudabil este în Jocul… felul în care se dezvoltă, întotdeauna cu minuțiozitate de ceasornicar, terorile magicului prelungit în psihologia terorii.

La urma urmelor, Varujan Vosganian e un moralist ce așteaptă revoluții pe măsură. Întreg volumul, poate tocmai de aceea, refuză orice fuziune cu adevărat vindecătoare. Iubirile fiind, fără excepție, crude, iluzorii (Suferința e obligatorie pentru aceste Persefone). La fel cum vocea naratorului autor e aceeași, în toate povestirile. Căci „Nicio poveste nu se spune până la capăt” și „Când povesteşti, singura şansă e să înţelegi ceea ce nu poţi schimba”, sunau atenționările bătrânului din Iacob…. Bulversate de frenezia irealităților, personajele lui Vosganian imaginează treptele lipsă din trecut, ce duc spre ieșiri cu adevărat esențiale. Însă autorul înscenează, mereu egal, imploziile. Suprapune intrigi, anchetează istorii uitate. Profită de fragilitățile memoriei, pentru a da șansa eroilor să identifice carențele vechi și să accepte noua lume întregită. În fapt, peticită. Impresia e că citim parabole ascunse într-un policier mistic, unde, printre morți simbolice și iubiri violente, se cască alte suprarealități.

Aici, ca și în Cartea șoaptelor, ideea preliminară e că ne naștem bătrâni. Din multe puncte de vedere, “Jocul…” poate fi considerat o Carte a morților. Un manual al întâlnirilor cu moartea.

O carte frumoasă, de recitit, ce va avea, cu siguranță, viață lungă și în străinătate.

http://www.romlit.ro/scenarii_caleidoscopice