Text de arhivă din revista Clepsydra: Pr. Cornel Paiu, prezentarea volumului „Cartea poemelor mele nescrise” la lansarea de la Roman, ianuarie 2016

Cornel Paiu

Discurs la relansarea romaşcană a volumului „Cartea poemelor mele nescrise” de Varujan Vosganian

Pe una din clapetele cărţii „Cartea poemelor mele nescrise”, pe care, corect este să spunem că o re-re-re- .lansăm şi noi astăzi (cartea a fost lansată, din ce ştim, la Bucureşti Focşani, în jurul căruia, după cum aţi auzit, rostit de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, antevorbitorul nostru, se-nvârt toţi, dar, după cum vedeţi, ajung apoi la Roman…), aflăm despre autorul ei, aproape cam tot ce ne interesează, în circumscripţia arondată şi adnotată unui „eveniment cultural de excepţie”, cum anunţă afişul-invitaţie al acestui eveniment, nimeni altul decât Varujan Vosganian. Aici se precizează că „este poet şi prozator”, că „A publicat volumele de versuri: Şamanul albastru (Editura Ararat, 1994), Ochiul cel alb al reginei (Editura Cartea Romaneasca, 2001), lisus cu o mie de braţe (Editura Dacia, 2005) şi volumele de proză: Statuia comandorului (nuvele – Editura Ararat, 1994), Cartea şoaptelor (roman – Editura Polirom, 2009, 2012), Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri (nuvele – Editura Polirom, 2013).” şi, de asemenea, se afirmă despre cărţile sale, că „au fost premiate sau nominalizate la importante premii în ţară şi în străinătate. Traduceri, prezentări, lecturi publice, precum şi comentarii critice ori eseuri din şi despre scrierile sale au fost realizate în numeroase ţări ale lumii.”

Mai adăugăm, utilizând alte surse că „Varujan Vosganian s-a născut la 25 iulie 1958, în municipiul Craiova, într-o familie de etnie armeană”, că „După finalizarea studiilor medii la Liceul “Alexandru loan Cuza” din Focşani, a absolvit Facultatea de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1982, ca şef de promoţie) şi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (1991), A obţinut în anul 1998 titlul academic de doctor în Economie la Academia de Studii Economice din Bucureşti.”. Aşadar, concluziv, din altă sursă aflăm că Varujan Vosganian „este un economist, om politic şi scriitor român de origine armeană. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România de la reînfiinţarea acesteia în 1990 şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005.”

La Roman, cu prezenţa de astăzi, credem, vădit nerăbdător întru revedere, încă la început de an („eminescian”, ar spune iubitul nostru profesor şi eseist de

factură enciclopedică, Gheorghe A.M. Ciobanu, amintindu-ne că nu suntem decât la distanţă de două zile de ziua de naştere a Poetului Nepereche Mihai Eminescu, zi devenită din 2010, ZIUA CULTURII NAŢIONALE), egalează, prezenţa unică a anului trecut, îndrăznesc a aminti aici, atent la unul din versurile vosganiene, „Memoria e tot un fel de prezent…”, în sobor de ilustre personalităţi, – între care Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Ambasadorul Armeniei în România, Preasfinţia Sa Datev Hagopian, episcopul Bisericii Armene din România, cât şi preşedinţii unor filiale ale comunităţilor armene din România şi alte oficialităţi, – dar cu atât mai importantă, punctată în luna august, prilejuită de inaugurarea sediului noii sucursale de la Roman a Uniunii Armenilor din România.

Atunci, pentru prima dată, i-am strâns mâna. Impresionat de energia de care dispune, de vitalitatea, pasionalitatea, pe care le emana cu toată fiinţa, zbuciumul interior mereu la suprafaţă, în matricea armenităţii, trăirea emoţiilor de mari adâncimi… Atunci am strâns mâna unui om viu…

Cândva, într-o bibliotecă din Bucureşti, citisem din poezia domniei sale. Probabil din volumul „Şamanul albastru”. Păstrez în minte încă şi acum starea de mister, fulguraţie fantastică, onirică frumuseţe a dansului unor cuvinte, înlănţuite pe paginile unei cărţi, dans original, pe care nu cred că l-am mai întâlnit altundeva, nici până atunci, dar nici până astăzi, decât în singularitatea subiectivităţii, pe care şi-o asumă, tot Varujan Vosganian, de pe cealaltă clapetă a cărţii „poemelor nescrise”, îndemându-ne, desigur, să facem la fel Şi noi, cei chemaţi şi aleşi de cuvânt, de verb, de metaforă, lată ce spune: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerităţii, o continuă mărturisire.” Mărturisesc: De aceea am ales şi eu să scriu discursul aceasta, mai mult la persoana I! Atent însă, extrem de atent, la atenţionarea care urmează cu privire la Poezie şi la Poet: Poezia e „O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primeşte nimic în schimb şi nu

poate fi iertat pentru darurile sale.” E o frază care mărturisesc mă nelinişteşte, căci spovedania implică o anumită stare de penitenţă, pornire lăuntrică în plenitudinea sincerităţii, la Poet cuminecarea implică simultaneitate, impropriere a cuvântului, energie şi graţie/ har şi nu poate primi nimic pentru că are deja toate darurile, ofrandă divină, din care oferă, poate şi vrea să ofere, cu generozitate. Nu poate fi iertat decât în plinătatea întregului, apartenenţei la întreg, la unic. în simultaneitatea de care vorbeam, spovedania Poetului se împlineşte, se desăvârşeşte, alungând sterile neguri, învăluitoare ceţuri, care s-ar putea abate peste el.

Alfel, subiectivitatea asumată de Poet ne fulgeră încă din titlul cărţii: „Cartea poemelor mele nescrise”. Ascultaţi, adică cum „poeme nescrise”. Simplu şi nu prea. Autorul vrea să spună că poemul nu se scrie ci se trăieşte, zvâcnetul lui pe hârtie este numai o manifestare, o reflectare în oglindă a subiectivităţii. „Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întâi. // Pata de cerneală se întinde pe deget, nu ştiu / a cui rană e asta şi ce-ar trebui să scriu, să mă vindec.” („Ne privim în tăcere”). De aceea, cerneala cu care se scrie poemul, este chiar sângele, metaforă a vieţii. Scris cu sânge poemul este viu, devine organism viu. Poemul nu se scrie, se trăieşte. Viaţa nu poate amăgi poemul, nu-l poate înşela, nu-l poate abandona, nu se poate lepăda de poem, pentru că însuşi poemul este sângele care curge şi se scurge autonom, picătură cu picătură, atom cu atom, urmând a i se confirma sau infirma identitatea, izvodul şi izvodirea, în laborator (de fapt pe o margine de groapă – vezi „Eu şi izotopul”), prin metoda carbon 14. Mai mult, destinul unei vieţi ajunsă la (un) capăt, nu poate opri scrierea Poemului, el continuând să se scrie sau să fie scris, chiar şi „într-o altă lume”, unde „Cineva… continuă să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi.” Cineva care poate fi Poemul de dincolo!

Poemul dă mărturie, mărturiseşte despre viaţa Poetului. Aceasta este miza autorului, care se şi întreabă: „Cum se poate… povesti viaţa unui poet, lăsând la o parte orice altceva ştim despre el şi recompunând-o din versurile sale?” Pătrundem, în acest mod, în universul „cărţii poemelor nescrise”, o carte despre viaţă şi moarte, poetizând, aş spune, mai mult despre viaţă, mai mult despre moarte, găsim viaţă pe fiecare pagină, găsim moarte pe fiecare pagină…O clipă am fost tentat să-ncep comentariul meu plecând de la secvenţa programatică – „Ars Poetica”. Am rezistat tentaţiei, nu însă şi dorinţei de a cita primul vers al acesteia, o parafrază din multe altele, de factură textualistă, reformulate, retârnosite de autor: „Spune-mi cum ai murit, ca să-ţi spun cine eşti…”.

O carte cu personaje, cu poveşti şi povestiri, în care subzistă epicul şoptit, cum altfel ar fi fost posibil şi în poemă, de Poetul care nu trebuie uitat că este Prozatorul (Atenţionez aici că pe tot parcursul textului de faţă, când ne referim la Poet şi Prozator, am considerat potrivit a utiliza, binemeritata majusculă a majestăţii!) „Cărţii şoaptelor”, tulburătoare scriere, de o gravitate covârşitoare, care parcă se repovesteşte sau se rescrie, într-o altfel de plămadă în „nescrisele poeme”, făcându-se apel la memorie (reamintim iar „Memoria e tot un fel de prezent…”), „de la coadă la cap”, de la bătrâneţe la copilărie. Poetul are convingerea unei îndeletniciri frumoase: „Frumoasă îndeletnicire, să povesteşti / de la coadă la cap… / Şi atunci de ce să te miri, ziceau bătrânii armeni / ai copilăriei mele…” Acum altă mărturisire, cu fire nevăzute şi sensibile conexiuni: „Lui Cornel Paiu Mulţi Ani!” a scris Varujan Vosganian pe pagina de gardă a romanului „Cartea şoaptelor” (ediţia Polirom, 2012), care mi-a fost oferit de fam. Nazaretian, cu prilejul serbării zilei mele de naştere, 19 noiembrie 2014! Deci, cum spuneam, este o carte despre viaţă… Este o carte despre sărbătoarea şi sărbătorirea unui neam… Este o carte care aniversează o viaţă, Viaţa în plinătatea ei, întru toate darurile ei… Şi când spun „o carte”, mă refer la toate cărţile vosganiene (şi, poate, prin extensie, invocându-se principiul unicităţii şi universalităţii a tuturor cărţilor lumii, cuprinse numai între coperţile unei cărţi, sau, poate, cartea aceasta universală, a lumii întregi, a cosmosului întreg, nici nu are coperţi..,; de fapt, mi se pare plauzibil să nu aibă deloc coperţi!). Uf… Daţi-mi voie să vă mulţumesc şi în acest context, pentru acest nepreţuit dar! La antipod, liricul este rostit şi şoptit, murmurat, dar şi clar, cu perfectă dicţie, precis, uneori chiar strigat, „răcnit pe marile stadioane” (Cred că v-amintiţi şi dvs., încă mulţi dintre dvs. vă amintiţi!). Aşadar, există în poemele aceste un epic şoptit în mare parte, dar şi absolut dezlănţuit, aşa cum invers, lirismul devine backgroud evident, cald, diafan, muzical, dramatic în cărţile de proză, mari creaţii de talie universală: amintitul roman „Cartea şoaptelor” şi volumele de povestiri „Statuia comandorului” şi „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri”.

„Cartea poemelor mele nescrise” se integrează unitar, unităţii unei scriituri exemplare, oferind sau numai sugerând imaginea magnifică a unei singure cărţi, care, cum altfel se cere scrisă şi rescrisă, povestită şi repovestită, autorul, Poetul (ori Prozatorul), dispunând de libertate deplină sau poate nu.

Ca paradox, în apropierea principiului subiectivităţii enunţat, cărţile vosganiene sunt ale unui neam, identificând plenar o subiectivitate colectivă.

Viaţa este apropiată de naştere. De renaştere. De nenaştere: „Naşterea mea, nici ea nu s-a petrecut deodată, / şi, dacă mă gândesc bine, / nici acum nu sunt născut pe de-a- ntregul.”. Mai mult de ante- sau pre-naştere sau, şi mai tulburător: „nu m-am născut sau, mai degrabă, / că încă nu m- am întors.” („Psalm pentru mama”).

Moartea este apropiată suferinţei. Moartea este agresiune, brutalitate (vezi poemele: „Autodenunţ”, „Anchetatorul”). Moartea este cotidian („aşternutul poartă urma oaselor mele / ca un mormânt răscolit.”). Moartea este „Un fel de-a trăi”.

Varujan Vosganian povesteşte şi rescrie istoria unui neam din care face parte şi cu care se identifică profund, neamul său armenesc. De aici curajul sublim de a povesti „o viaţă trăită la lumina fulgerelor”… De aici curajul în „Dis-de- dimineaţă” de a spune: „Când vorbesc despre bine şi rău, / sunt ca Dumnezeu de singur.”, cu gândul la renaştere. De aici curajul de a şti şi de a recunoaşte că „Memoria e tot un fel de prezent…” („Calendarul”).

Varujan Vosganian povesteşte istoria unei generaţii („patimile generaţiei mele”, spune domnia sa), unei epoci, redescoperită în limitele, dorinţele, interdicţiile ei, povesteşte o identitate, un eu, care se redefineşte şi se restaurează rememorând trecutul, nu sunt sigur însă dacă pentru a evidenţia viaţa sau pentru al asocia morţii. Sau pentru a atrage atenţia că istoria se poate repeta mult mai perfid. De aceea, vă rog să meditaţi la versul acesta „Am rostit în taină numele morţilor interzişi.” din poema „Povestea generaţiei mele”.

Frecvent citatul cultural, stilizările livreşti, tonul şi măsura psalmică (multe secvenţe sunt intitulate sugestiv: „Psalm pentru mama”, „Psalmul îndureraţilor noştri”, „Psalmul numelui”), temele scripturistice, mimica meditativă, gravă, justifică argumentele unei canonicităţi subiective ale unui înalt spirit, divinul „duh al marii poezii”, cum ar spune un prieten comun, poet de vibraţie celestă, Marian Drăghici. lată, unitar cu întregul său demers rememorativ, în poemul „Origami”, spune: „Am dreptul, ca oricare om, la predica mea de pe munte” şi, apoi, rosteşte o fericire proprie, sau chiar două, absolut inedite: „Fericiţi cei care privesc înapoi neputând înţelege altminteri / cât de departe sunt de locul din care-au plecat. / Fericiţi căci, tocmai de-aceea, nu se pot îndepărta de ajuns.” Ca în poemul imediat, „Oda celor cinci milimetri”, să sintetizeze „istoria lumii”, în care „cu duioşie” îşi integrează propria istorie, viaţa sa, „viaţa unui poet”. Aceeaşi intenţie o are şi-n poema „Un altfel de colind”, în care îşi prezintă o genealogie mistică, sublimă. în atare context, Poetul nu-i niciodată singur, căci „o voce” îi şopteşte „în urechi Ecleziastul.” Mă gândesc că poate e vocea psalmistului sfânt, sau a îngerului sau a lui Dumnezeu însuşi.

între personajele cărţii, devenite recuzită lirică, amintesc: armenii copilăriei – personj colectiv, despre care dădu-se mărturie şi-n „Cartea şoaptelor” – „bătrânii armeni ai copilăriei mele nu prea zâmbeau… bătrânii armeni ai copilăriei mele nu erau oameni trişti… Bătrânii armeni [ai copilăriei mele] aveau însă privirile limpezi, nu erau trişti sau veseli, erau liniştiţi. Bucuriile şi durerile lor treceau ca nişte punţi peste stările incerte. Se bucurau cu adevărat tocmai pentru că şi durerile lor erau adevărate, l-am văzut râzând, dar rareori zâmbind.” („Cartea şoaptelor”, p. 396), copilul care a fost şi primul său învăţător, de fapt un nuc uriaş, unul dintre pomii din curtea casei copilăriei sale (cât de frumos spune: „primul meu învăţător a fost un înger bătrân, / cine ne-ar fi privit de departe ar fi văzut un copil / aşezat la poalele nucului uriaş…” şi „O! Dacă aş fi fost un pom din curtea copilăriei mele, / mi-aş fi adus, cu siguranţă, cel mai bine aminte de mine…”, curte spre care priveşte că spre o veritabilă „Grădina [a] Edenului”), „Beniamin, fratele mai mic”, „…Arşag, clopotarul bisericii armeneşti din Focşani” (aici, prietenul nostru Gheorghe Andrei Neagu, zâmbeşte deja pentru a doua oară, căci e a doua oară, când amintesc de oraşul de unde la fiecare a noastră chemare, revine totdeauna cu bucurie către meleagurile natale, cele nemţene!), Novalis, Goethe, Hugo,

Da!i, Eminescu, personajul din oglindă (care provoacă originalului o întrebare tulburătoare: „…şi mă întreb care e lucrul acela miraculos / pe care noi doi am putea să-l facem, totuşi, pe rând…” – „Chipul meu din oglindă”; dedublarea aceasta, de altfel, revine ca leitmotiv pe tot parcursul volumului; o semnalăm ca extrem de importantă în poema „Ne privim în tăcere”, în care se divulgă arta sa poetică: „Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întâi. // …Ne privim în tăcere, eu şi poetul din mine. / Nu ştim care din noi doi îi va supravieţui celuilalt.”), „îngerul nebun”, „îngerul urii”, „Bătrânul computer”, care-şi râde de Poet şi-l „priveşte cu îngăduinţa celui care nu sângerează”, „Eschil dansând peste trupurile însângerate / ale soldaţilor de la Salamina”, „Armata Roşie” (care oferă prilejul unui enunţ politic singular în izotopia volumului, acuzator, avertizator: „Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.”, în poema „La naşterea mea”), Dostoievski, prin ricoşeu cu imaginea însăşi a Poetului la tinereţe (a se vedea „Scrisoare către Dostoievski prin Poşta Română”), „Mitică, tăietorul de lemne din copilăria” Poetului, care „strângea zăpada în pumn, muşca din ea ca din măr / şi se ruga, privind la-ntâmplare, / de parcă Dumnezeu putea veni de oriunde.” (nu-i aşa că-i vedeţi şi dvs. aici pe cei doi, Adamul cu mârul muşcat în mână şi cu Eva lui alături? De fapt, poemul, intitulat „Tăietorul de lemne”, mai departe devine mai explicit în acest sens: „E vesel tăietorul de lemne din copilăria mea / şi vrea să mă înveţe cum să fac şi eu asta. Secretul, / îmi spune, întinzându-mi din pomul binelui şi al răului / un măr de zăpadă, / e să ştii să te rogi fără ca nimica să ceri.”), bunicul autorului – „bunicul meu Garabet”, „negustorul de coloniale”, care „Primise palme de la legionari, care crezuseră că-i evreu…” şi „încasase palme cu vârf şi- ndesat de la comunişti”, care „Cu toate acestea… se bărbierea tacticos zi de zi, / mai ales seara, / [căci] zicea că el o să moară în somn / şi trebuie să fie mereu pregătit.” Este şi aici identificabil un ecou scripturistic. „Privegheaţi şi vă rugaţii…” Obrazul primenit îi era ca o rugăciune, ca o -iluminare, ca o schimbare la faţă… De aceea, Poetul îi asociază obrazului neted, pe care urmele palmelor se păstrau multă vreme, o fericire albastră, intuită în desele sale exegeze biblice, de data aceast nou-testamentare: „…fericiţi, / căci adevărul vă va elibera. [Recunoaştem cuvintele lui lisus: „ Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi" (loan 8, 32)] / Şi ce-i mai adevărat decât o palmă pe-obraz, / istoria sinceră a lumii e cea a palmelor trase cu sete, / adevărate poeme în proză…” în fine, portretul bunicului său este admirabil creionat în poemul chiar aşa intitulat, „Bunicul meu”. în fine a doua oară, personajele vosganiene sunt multiple, diferite, însufleţite şi neînsufleţite, dar care prin viaţă ca prin minune… Acesta este fabulosul pe care-l mânuieşte cu măiestrie Varujan Vosganian. Este fabulosul vieţii sale. Este modul său de a trăi, de a respira, de a exista, de a se raporta în lume.

Varujan Vosganian este capabil însă şi de gesturi simple: „Mă aplec să caut nucile căzute în iarbă.”, spune într- un poem. Sunt nucile înţelepciunii. Sunt nucile adevărului. Sunt nucile iniţiaţilor. Sunt nucile iniţierii întru plinătatea tainelor. Să nu-l uităm pe primul său învăţător, îngerul bătrân al unui nuc uriaş. De aceea, pot spune că Varujan Vosganian este un Poet înţelept, este un iniţiat inspirat. Numai aşa se justifică versuri ca acestea: „Al câtelea ochi să-l deschid ca să po înţelege / ceea ce văd…” („îngerul urii”); „Iubita mea se

întoarce şi ea, sclipitoare / ca o mireasă, cu umbra ei albă / smulsă din soarele negru.” („Baladă schizo”); „Scriu cu cerneală albă pe pagina albă, / poemul perfect, invizibil, libertatea supremă…” („Negustorul de coloniale şi conservarea energiei – II. Cele nevăzute”); „Viaţa mea e o poveste de dragoste fără sfârşit / între mine şi ceea ce mă înspăimântă.” („Tatăl nostru carele te legeni…”), ori întregi poeme precum: „Poporul meu pe drumul Damascului”, „îmbătaţi-vă” (ludicul, beţia rechizitorială!), „Fragment din Sebastia” (poem iniţiatic), „Poem tantric” (alt poem iniţiatic), „Detaliu, „întâlnirea cu moartea”, „Elegia bucăţii mele de zid”, „Mi-e milă”, „Epitaf” şi „Cu faţa în palme”, din care trebuie să citez minim trei versuri: „în orice zi se întâmplă prea multe / şi azi scriu despre ele / luând asupra mea păcatele lumii”.

„Cartea poemelor mele nescrise” este o carte despre iubire, despre revelarea iubirii, trăirea iubirii fără echivoc, sincer. La rândul ei iubirea cere plată felurite moduri de a muri, stipulând măreţia ierbii. Spune Poetul: „totul stă în puterea ierbii.”

„Balada tomberonului” este cred cel mai trist poem din tot volumul. Aici Poetul nu se sfieşte să facă un adevărat rechizitoriu asupra societăţii degradate în care trăim, în care suntem nevoiţi să trăim, suportând o societate şi un mediu politic, care acceptă mizeria, decăderea, lipsa de demnitate, năruirea, prăbuşirea în tot mai adâncă mediocritate a condiţiei umane.

Şi totuşi… Varujan Vosganian, chiar în acest context, înscriindu-se astfel, deplin în neoromantismul care cred că-l caracterizează (mă simt dator aici să vă mărturisesc că am cumpănit îndelung această afirmaţie, cumpănire nu ştiu, dacă întrutotul îndreptăţită !), are puterea să spună: „Lumea pe care o văd e atât de frumoasă / încât nici nu se poate măcar povesti.” Credem că deja a făcut-o în „Cartea poemelor mele nescrise”, în toate cărţile deja scrise şi o va face şi în cele viitoare cu deplină sinceritate. Fie că vor fi cărţi de poezie, fie că vor fi cărţi de istorie, aşa cum ne pare a sugera în versul acesta: „aşez caietul meu de poezii lângă cartea… de istorie [a neamului meu]“.

în lumea criticii literare sau a criticilor literari se vehiculează că Poetul Mircea Ciobanu, la umbra căruia s-a format Varujan Vosganian, nu şi-a aflat încă criticul, interpretul, expertul, hermeneutul. Cred, însă că şi-a aflat discipolul, cred însă că Mircea Ciobanu – Criticul şi-a aflat Poetul.

Iubite Poet Varujan Vosganian mă bucur nespus că astăzi am avut prilejul nu doar să vă strâng mâna, pentru a doua oară, aceeaşi cu care în alte dăţi aţi strâns cu iubire mâna ilustrului dvs. mentor Mircea Ciobanu, făcându-mă şi pe mine într-un fel părtaş acelei împărtăşiri, pentru care vă mulţumesc, ci şi să vă îmbrăţişez cu frăţească dragoste.

 

Vă mulţumesc tuturor pentru atenţie.

 

 

Roman, 13 ianuare 2016

Revista Clepsydra ( seria nouă, Anul VIII, nr. 9, mai 2016)

 

  • Posted by  Varujan Vosganian
  • Aparitii in presa, Lansari, Noutati, Recenzii, Stiri
  • 0 Comments

Total 0 Comments

Leave a comment


Aboneaza-te la Newsletter!

Daca vrei sa afli ultimele noutati din jocul frunzelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>